• Tweet

Despre cartea lui Oliver Jens Schmitt (''Biserică de Stat sau Biserică în Stat. O istorie a Bisericii Ortodoxe Române'', editura Humanitas) am scris odată cu lansarea ei, mulți or fi citit cartea dar, din motive opuse, n-au comentat conținutul acesteia.

Tabăra intelectualilor anti-ortodoxie consideră că nu e util pentru cauza lor să popularizeze acum ideile lui Schmitt, ce-a conceput un volum cu valoare inspiratoare pentru cei ce vor milita public contra BOR, în previzibila viitoare campanie de tip ''cancel culture''. Altora ce-ar fi fost dispuși să comenteze negativ atacurile lui Schmitt, li s-a sugerat să n-o facă, deoarece ar face publice astfel unele detalii incomode pentru conducerea bisericii noastre, dispusă deci să implementeze și în această speță politica struțului.

Cartea are cca 400 de pagini structurate în cinci capitole, în care Schmitt amestecă date și evenimente relevante ale istoriei BOR din ultima sută de ani, cu interpretări personale, multe eronate, respectiv cu anateme aplicate asupra ierarhilor ortodocși sub diverse motivații sau cu îndemnuri de boicot și reorientare religioasă pentru mireni. În analiza de azi rezum și comentez succint doar ultimul capitol (''Biserica Ortodoxă Română după 1989''), ce cuprinde descrieri mai bine cunoscute de către majoritatea românilor, provocându-i însă pe cei ce sunt mai calificați în istoria BOR să îndrăznească să-l comenteze pe Schmitt, în felul acesta vor putea realiza o utilă operațiune de deconstrucție a propagandei inițiate de către elvețiano-austriac.

Teoctist, fostul patriarh ce a condus BOR între 1986 și 2007, este prezentat ca lacheu al puterilor statului român dinainte și de după 1989, fiind acuzat în plus și de legionarism. Schmitt amintește operațiunea de înlăturare a lui Teoctist inițiată în 18.01.1990, concomitent cu înființarea Grupului de Reflecție pentru Înnoirea Bisericii, grup ce-a preluat conducerea BOR până la revenirea lui Teoctist din 4.04.1990, revenire susținută politic. Grupul avea 9 membri, cu lider Dan Ilie Ciobotea (actualul Patriarh al BOR), încă 5 reprezentanți ai clerului (Bartolomeu Anania, Constantin Galeriu, Dumitru Stăniloae, Constantin Voicescu, Iustin Marchiș) și 3 mireni (Sorin Dumitrescu, Horia Bernea, Teodor Baconschi). Schmitt omite să-l amintească în carte pe amicul său Andrei Pleșu, ministrul culturii din acel moment, cel care a fost inițiatorul și sprijinitorul grupului, spunându-ne însă că scopul era înlocuirea lui Teoctist cu Bartolomeu Anania. Operațiunea eșuând din pricina opoziției FSN-ului lui Ion Iliescu, concomitent cu revenirea lui Teoctist sunt cooptați în ierarhia BOR actualul Patriarh, respectiv regretatul Bartolomeu Anania.

Prezentându-l pe Patriarhul Daniel, scriitorul elvețiano-austriac prezumă în mod clar colaborarea acestuia cu fosta Securitate (neaducând însă dovezi), sugerându-ne însă un plan bine ticluit destinat promovării lui Dan Ilie Ciobotea, prin ridicări în rang succesive timp de 6 luni, până la statutul de Mitropolit al Moldovei și Bucovinei, pe care l-a dobândit pe 7.06.1990. Schmitt îl acuză pe fostul Mitropolit pentru faptul că a semnat declarația de revenire a lui Teoctist în scaunul patriarhal, dar și pentru că l-ar fi susținut pe Ion Iliescu la alegerile din 1996.

Urmează un șir de alte acuze la adresa statului român și a BOR, care s-au sprijinit reciproc după 1989 în scopul consolidării unui stat român omogen din punct de vedere etnic și confesional, reușind această operațiune, pe care Schmitt o consideră negativă, fiind de preferat în viziunea sa statutul de stat multietnic postimperial, pe care România îl avea acum 100 de ani. Toate acțiunile BOR din ultimii 33 de ani sunt comentate în carte ca fiind defectuoase și contrare scopului de profundă integrare euroatlantică, indicându-i ca responsabili pe ierarhii BOR, pe care-i și nominalizează (Patriarhul Daniel, Mitropoliții Bartolomeu Anania și Teofan, Arhiepiscopii Pimen, Nifon și Teodosie), etichetându-i ca fiind colaboraționiști politic (mai ales ai PSD) sau rusofili. Denumirea ''Catedralei Mântuirii Neamului'' istoricul o consideră ca fiind de tip eretic, inspirată dintr-un concept legionar, aici el completându-l pe Andrei Pleșu care considera că botezarea catedralei e de inspirație maghiară, cuvintele ''mântuire'' și ''neam'' fiind ungurești.

Lui Schmitt îi apare ca fiind pozitive doar alegerea lui Klaus Iohannis ca președinte neortodox al României, reușind victoria cu toată opoziția BOR, respectiv eșecul referendumului pentru familia tradițională din 2018, menționând aici contribuția salutară la eșec a lui Liviu Dragnea, fostul lider blamat al PSD. Singurul personaj din BOR comentat pozitiv este purtătorul de cuvânt Vasile Bănescu, despre care elvețianul crede c-a profesionalizat comunicarea BOR, apărut în funcție în urma tragicului eveniment de la Colectiv din 2015. Bănescu este descris ca fiind ''singura voce echidistantă ce se exprimă pentru delimitarea Patriarhiei de Ortodoxie'' (!).

Schmitt nu uită să demonizeze mari personalități culturale trecute sau actuale ale României (Radu Gyr, Nichifor Crainic, Mircea Vulcănescu, Nae Ionescu, Ioan Aurel Pop), pe care-i indică în carte pentru viitoarele atacuri din partea taberei anti-ortodoxie.

Multe altele de natura celor prezentate mai sus, unele chiar mai radicale și grave, veți descoperi lecturând volumul, operațiune neplăcută desigur, dar pe care o consider ca fiind necesară pentru oricine pricepe rolul de ''Ultim Apărător'' al BOR în aceste vremuri. Jens Oliver Schmitt nu este un mare nume printre istoricii lumii, dar este cel mai prolific din fostul spațiu austro-ungar în a comenta textura identitaro-civilizațională românească, cu rol bine stabilit pentru destructurarea acesteia. În România el este vedeta Humanitas, cea mai importantă și bogată editură de la noi, fiind sprijinit în acțiunile sale de către oameni cu putere și notorietate ca Andrei Pleșu, Gabriel Liiceanu, Emil Hurezeanu ș.a., respectiv de către un cerc de susținători din umbră ai lui Klaus Iohannis.

La precedenta analiză a mea de-acum o lună din ziua lansării acestei cărți ziceam că ''(...) aștept însă, alături de toți cei interesați sau revoltați, reacția Patriarhului Daniel și a celorlalți înalți ierarhi din Sinod, cărora pare în ultima vreme că "le-a mâncat pisica limba" (nu vreau să jignesc pe nimeni, dar expresia mi se pare nimerită, unii specialiști în lingvistică spun că aceasta îşi are originea într-o practică întâlnită în imperiul asirian, când soldaţilor duşmani capturaţi li se tăia limba, cu care erau mai apoi hrănite pisicile regelui.)''. Completez acum tot cu o întrebare retorică, la care vă invit să vă răspundeți gândind: cine sunt ceilalți care-ar trebui să se sesizeze, cărora le-a mâncat pisica limba, și de ce?!

Cozmin Gușă