• Tweet

Confuziile ce se fac în deciziile dinăuntrul țării nu scad, din nefericire. Nu scad nici în afară. Chiar în chestiuni de principiu, confuziile sunt în largul lor. Să luăm câteva exemple recente.

La noi, confuzia intereselor este izbitoare. Interesul public, prea puțin înțeles, este redus frecvent la cel personal, crezându-se că așa este democrația. „Politicianul x nu-mi mai satisface interesul personal, deci este epuizat" este deducția multora dintre cei care se socotesc „liberi". După modelarea de neuitat a lui Caragiale: „democrație să fie, dar înșfăcați-l!". Dacă nu cumva după versiunea: „să nu mai moară capra, ci să moară de-a dreptul vecinul care are capre!". Iar prezentarea interesului de grup ca interes public este în exces. „Funcționarii din ministerul nostru nu acceptă raționalizarea cheltuielilor" - se spune în aceste zile. Perspectiva întregului, care este cea a interesului public, nu contează.

Este de salutat faptul că azi se vrea reducerea „statului obez" - pe care l-am numit „stat avariat", după ce alții l-au socotit „mafiot", „eșuat", colonie". Normalizarea bugetară, dar și administrativă, trebuia demult făcută. Ea preocupă orice stat sănătos. Dar, în mod ironic, în loc să se renunțe la privilegiile feudale din sistemul public al țării și să se taie aberațiile birocrației, nu se nimerește nicicum sursa „obezității", care continuă să fie confundată cu mărunțișuri.

Confuzia intereselor are implicații grave câtă vreme diferiți inși angajează țara nu numai pentru azi, ci și pentru viitor, bagatelizând interesul ei vital de a nu intra în conflicte inutile și de a-și asigura pașnic viitorul - cum face orice țară comparabilă. Se ajunge iarăși în ridicolul ce devine carpatin al alergării decidenților după cooperarea unor țări, după ce ani la rând le-au blamat, din ignoranță și prostie.

Zilele trecute, „președintele" pretindea că ar fi obținut „legitimarea democratică" a încropelii sale „România educată". După ce nu se știe ce înseamnă azi educația și cine educă pe cine, se confundă vizibil legitimarea cu o plebiscitare ieftină printre diletanți.

Se confundă copios democrația cu alegeri oricum făcute, numai să fie ceva ce să semene a alegeri. De aici și preocuparea de comasare a acestora și de alianțe care să împiedice schimbarea, căci nu contează ce vor cetățenii, ci, cum se spune, cine numără voturile. Cu o asemenea înțelegere a lucrurilor, combinată cu abuzurile de „desemnări personale", s-a și ajuns la un regim prostocratic, ale cărui incapacități și erori marchează instituțiile și sunt plătite scump de cetățeni. Ar mai fi de înțeles că prostocrația este regimul rezultat dintr-o selecție a decidenților din rândul celor slab pregătiți și manevrabili și nu se confundă cu vreun popor și nici cu democrația.

Prototipică printre confuzii este abordarea religiei. Mulți asimilează religia cu idolatria și miturile. Mai nou, sunt mediatizați teologi care fac și ei confuzia, doar că din altă direcție. Or, religia presupune credință, care înseamnă să crezi în existența lui Dumnezeu și să-ți pui soarta în mâinile sale. Ea presupune revelație și mântuire. Religie este acolo unde se regăsesc toate acestea.

Este deja răspândită meteahna de a subestima ceea ce spun oamenii invocând fizicul, averea, afinitățile, biografia sau orice. Ca și cum un cetățean nu ar avea voie să-și spună părerea oricând și nu ar putea avea dreptate, fie și încătușat! Se confundă libertatea cu discreditarea altora și probarea cu bălăcărirea. Se confundă pe scară mare deținerea de funcții, ocupate, cum spunea Spiru Haret, prin „competiții ca la nimeni", cu valoarea persoanelor.

Din faptul că s-au administrat deja în copilăria multor generații anumite vaccinuri (antipoliomielitic, antirujeolic, antigripale etc.), cu rezultate certe, unii, din țări diferite, deduc că vaccinuri aflate în circulație, testate, prin forța lucrurilor, prea scurt, ar fi tot obligatorii. Este o confuzie ale cărei rezultate dramatice abia încep să se dezvăluie!

În relații dintre state se face copios confuzia între teritorii deținute și suveranitatea asupra lor. Or, unele teritorii au fost obținute tocmai prin încălcarea de suveranități naționale. În plus, suveranitatea este legată de tratate, iar unde nu sunt tratate, nu este vorba de încălcarea suveranității. În era postbelică lipsesc tratatele.

Nu se ia în seamă faptul că, după Al Doilea Război Mondial și după „războiul rece", toate țările s-au schimbat. Toate sunt altfel decât clișeele ținute în circulație, din care trăiește o propagandă uzată care doar împiedică rezolvări raționale. Sunt, firește, motive de critică a realităților, dar stările de lucruri sunt noi. Se face însă confuzia dintre trecut și prezent, deși, în diferite țări, o nouă constelație de regimuri este pe scenă. Nu mai suntem nici în 1947, nici în 1990, lumea este alta, deși nici o lume nu începe cu cei de azi.

Principiile însele sunt confundate. De pildă, europenitatea înseamnă la origine și la propriu valori - libertate, dreptate, frumos și acțiunea pentru a le asigura cât mai multor oameni. Europenitatea este esențial critică față de ceea ce este. Or, mai nou, europenitatea este confundată cu supușenia față de decizii de conjunctură, luate fără examinare serioasă de un birou sau altul. Din această „simplificare" grosieră vine, de altfel, și criza actuală.

Schimbarea unei societăți într-una mai bună nu se poate atinge fără democratizare din primul moment. La democrație, ne spune o veche experiență, se ajunge prin democratizare, nu altfel. Azi, însă, sunt decidenți care cataloghează fără noimă drept „noi democrații" regimuri neclare și precare, care au rămas la restricționarea de drepturi civice și politice ale opozanților și minorităților etnice. Nu există, însă, democrație cu discriminare.

Exemplele sunt mai numeroase, încât analizele vorbesc tot mai mult de o evoluție funestă sub ochii noștri.

În discursul susținut în parlamentul Spaniei (1984), cel mai profilat filosof al epocii, Jürgen Habermas, semnala „noua netransparență (die neue Unübersichtlichkeit)" a ceea ce se petrece în lume: „în pragul secolului al 21-lea se conturează panorama înfricoșătoare a periclitării la scara lumii a intereselor de viață: spirala cursei înarmărilor, răspândirea necontrolată de arme nucleare, sărăcirea structurală a țărilor lumii a treia, șomajul și crescândele dezechilibre sociale în țările dezvoltate, probleme ale împovărării mediului, mari tehnologii ce operează în proximitatea catastrofelor oferă devize care au trecut, prin intermediul mass media, în conștiința publică. Răspunsurile intelectualilor oglindesc, nu mai puțin decât cele ale politicienilor, perplexitatea" (Die Neue Unübersichtlichkeit,1985). Netransparența este împotmolire în realități ce par fără alternative.

Între timp, s-a ajuns la răspândirea organizată a erorilor. Pe bună dreptate, Bobby Duffy (The Perils of Perception. Why we're wrong about nearly everything, 2019) a semnalat că acestea vin pe fondul unei „vaste dezinformări a populației". Oamenii sunt intoxicați cu falsuri. Numai că mulți le degustă și coabitează cu ele. Preferința pare să fie pentru cuvinte și prima impresie, iar alergia la examinare critică și calcul precis este răspândită. Înclinația este spre a judeca în grabă, fie și cu riscul de a greși (Daniel Kahneman, Thinking Fast and Slow, 2011). Se și dă curs la „ceea ne ni se spune", mai ales că știrile false (fake-news) au devenit industrie.

Dar și mai importante în a genera falsul sunt „bulele de filtrare" și „camerele de ecou" ce vin astăzi odată cu „tehnologia informației" și cu „mediile de socializare". În această privință, se știe că bogatele informații oferite de Internet sunt în funcție de „cel ce-l folosește (user)". Acesta etalează preferințe, afinități, fel de a gândi - oricum ceva din ființa sa lăuntrică, încât se poate stabili ușor ce este potrivit să i se ofere. Și i se oferă! În fapt, mulți oameni se interesează mai curând de ceea ce le confirmă opiniile. „Disonanța" și căutarea adevărului obosesc.

La fel de importante în a genera erori sunt însă politica și cultura politică. Se poate spune, cu probe, că politicile meschine ale unor inși mărginiți și redusa cultură duc la crearea de confuzii.

Un autor exersat în analiza lumii actuale vorbește de „vremuri de confuzie" (Helmut Wilke, Demokratie in Zeiten der Konfusion, 2014). Evoc în continuare miezul analizei, lărgesc sursele „confuziei" și conturez o ieșire.

Este „confuzie", ne spune autorul, în „amestecul, curgera împreună și imbricarea unor planuri ale vieții diferite, ale raționalităților divergente și ale realităților eterogene, într-o lume tehnologic și comunicativ globalizată". Este „confuzie" în „deruta" ca urmare a unei supralicitări a capacităților lor cognitive, pe de o parte, și a unei supraoferte de știri nevalide, pe de altă parte.

Teza este aceea că „trebuie vorbit de o epocă de confuzie căci două transformări fundamentale - globalizarea și societatea cunoașterii - converg și produc o hipercomplexitate globală, care este punctul de plecare și miezul confuziei". Globalizarea aduce confuzii ca urmare „a obscurizării granițelor stabilite ale suveranității statelor naționale, a contiguității dintre cauze locale creatoare de probleme și efecte globale, a amestecului acționismului local și lipsei de importanță globală". Societatea cunoașterii antrenează, pe lângă alte schimbări, descompunerea de structuri, pentru a face loc succesivelor valuri ale înnoirii cunoștințelor, care au devenit primul factor al producției, încât odată cu creșterea cunoașterii se extinde nesiguranța.

Confuzia urcă deja dincolo de situații concrete. „Înainte de toate, confuzia raționalității economice și politice, într-o economie politică tot mai greu de descifrat, face dificil să se distingă între necesara competiție și cinica corupție". Se ajunge astfel la o „confuzie la nivelul concepțiilor". Rezultatul nu este altul decât acela că nimic nu mai este limpede.

Ne putem întreba: doar acestea - globalizarea și societatea cunoașterii - duc la „confuzia" de astăzi? Teza mea este aceea că pe scena generării de „confuzii" sunt și profilul decidenților și criza culturală.

Bunăoară, știm din istorie că la decizii au venit adesea oameni care se alimentau mai curând din experiența de viață, decât din diplome. Dar erau oameni de convingeri. Pluralismul politic real îi obliga la rigoare. Azi, convingerile au cedat oportunismului, încât nu mai contează adevărul aserțiunilor, ci ca acestea „să treacă", să fie înghițite de populație.

Între timp, relativismul a dizolvat țesătura organizărilor (A. Marga, Relativismul și consecințele sale, 2004). Astfel că au ajuns la decizii inși care nu cunosc realitatea, nici măcar geografia, și ce este de făcut. Cititul scrisului altora și prompterul, în spatele cărora se ascund „personalități" de carton, înșală sistematic cetățenii, iar forțe oculte și tradiția minciunii perpetuează înșelarea și duc la una și mai mare.

Trăim, de fapt, într-o criză culturală ramificată. Între altele, titrați în poziții de decizie sunt mai numeroși decât oricând în lume. Dar „intelectualii publici", adică oameni capabili să traducă adevăruri generale în date civice, politice și etice curente, sunt puțini. Legătura între adevăruri și acțiuni o fac și mai puțini. Loc de confuzii este la tot pasul.

Confuziile se amplifică totdeauna odată cu monopolizarea deciziilor de către persoane și slăbirea „dezbaterii publice". Ele sporesc și când nu se respectă condițiile dezbaterii. Adică atunci când inteligibilitatea exprimărilor este afectată de incoerență logică și sărăcia de limbaj, când integritatea vorbitorilor este în suferință (cei care discută una spun și alta gândesc), când adevărul propozițiilor în raport cu faptele este disprețuit, când echitatea („te tratez pe tine ca subiect conștient și responsabil, așa cum aștept să mă tratezi și tu") este trădată. Abuzurile de funcții și încălcarea cerințelor argumentării raționale favorizează confuziile.

Dar, oricât de complexă este realitatea, o luminare a minților și revenirea la fapte formează primii pași spre destrămarea confuziilor.

Doar prin acțiunea „intelectualilor publici" și cu „dezbatere publică argumentativă" poate începe o astfel de mișcare. Aidoma țărilor în care comunitățile s-au emancipat, rezolvările durabile le asigură intelectuali integri și competenți și comunicarea argumentativă a cetățenilor respectați și responsabili. Nimic nu le poate înlocui.

Andrei Marga