• Tweet

Ce a vrut să spună Vladimir Putin când s-a referit la folosire, pe durata unui conflict, a armelor nucleare?

Pentru a înțelege mai exact scopul acestui articol vom folosi, pentru a desluși jocul nuclear al Rusiei, definiția lui Work și Winnefeld a „escaladei pentru de-escaladare": O strategie rusă care urmărește să reducă (să încheie) un conflict convențional prin amenințări coercitive, inclusiv utilizarea nucleară limitată.
După cum se remarcă conceptul de utilizare a armelor nucleare pentru a gestiona escaladarea sau de-escaladarea unui conflict a fost o strategie foarte reală folosită atât de Rusia, cât și de SUA în timpul Războiului Rece. Rămâne și astăzi o parte a strategiei nucleare americane, în special în spațiile de interes secundar și terțiar, unde acțiunea SUA nu se poate manifesta eficient decât prin disuasiune non strategică. Această strategie americană a creat de-a lungul timpul și reproșuri dure din partea aliaților indirecți ai SUA, pentru că acești s-au considerat discriminați în favoarea partenerilor imediați, adica ai celor care au contact fizic sau economic direct cu interesele strategice (oricare ar fi acelea) ale Washingtonului.

Publicația comună 3-72 a Departamentului de Apărare (2019), capitolul Operațiuni Nucleare, confirmă de altfel aceasta viziune: „Angajarea armelor nucleare non strategice (limitate ca scop și putere kinetică) poate modifica (accelera/de-accelera) radical cursul unei campanii militare. Cititorul avizat va observa că în acest capitol special nu se folosește termenul „escalare pentru de-escaladare", dar conceptul pe care îl identifică este exact același. Deci, comentariul de avertizare a militarilor americani este acela că „oricine crede că poate controla escaladarea prin utilizarea armelor nucleare se joacă literalmente cu focul" confirmă clar concluzia că factorii de decizie strategică din SUA (include întreg ecosistemul de securitate națională) gândesc în aceeași termeni.

Exista o nuanță pe care articolul de astăzi dorește să o confirme, subliniind validitatea permanentă în timp. Lingvistic și editorial s-a folosit o abordare generoasă și deschisă care să permit traducerea în replică a termenilor aleși de către decidenții ruși. Deschiderea lingvistică se doreste a fi o copie modernă a construcției epistolare care a avut eficiența sa verificată în cadrul dialogului dintre SUA și URSS din timpul crizei rachetelor cubaneze. Putem observa, cu un ochi critic că nu va exista, până în ultimul moment, nici o tendință cât de mică de a reduce generozitatea lingvistică oferită de documentele strategice ale SUA.

Din punct de vedere al strategiei SUA, intervenția nucleară (escalada pentru de-escaladare) ar putea fi introdusă în câmpul general de acțiune ca urmare a eșecului perceput într-o campanie convențională (limitată teritorial, perfect geometrizată prin prezența resurselor umane/tehnologice ale inițiatorului escaladei) sau prin declararea oficială a unei potențiale pierderi a controlului logistic și a regimului tactic convențional. A treia opțiune este impunerea opțiunii nucleare non tactice pentru a escalada conflictul pentru a impune un/o armistitiu/pace în condiții mult mai favorabile." Astfel, cele trei opțiuni teoretice se regăsesc aplicate în spațiul de intervenție dar numai prin definirea spațiului de comandă al liniei de contact între cele două părți. Indiferend de nuanțe, decizia de introducere a opțiunii nucleare non tactice aparține leadershipului militar local, sub forma unei propuneri prezentate comandantului șef al forțelor armate SUA. Se implică astfel un grad ridicat de securizare a liniei de comandă, de integrare politică, strategică și economică a deciziei militare locale. Fapt care nu se observă în procesul decizional oferit de documentele/declarațiile Federației Ruse.

Schema gândită pentru a fi analizată se poate rezuma în modelul cognitiv pe care îl voi prezenta în urmatoarele fraze. Pericolul fundamental este acela a lipsei de negociere la nivel securitar și strategic a nuanțelor care caracterizează treptele de luare a deciziei la nivel militar local din interiorul armatei Federației Ruse.

Astfel structura deciziei nu este negociată prin prisma elementelor aflate în constituția organică a țintei escaladării, cum ar fi: linia de contact dintre adversari, teritoriul de adâncime, perspectiva ulterioară privind prezența resurselor cu potential imediat de contaminare/distrugere (ex. harta resurselor hidrologice sau endolocalizate, ele propun o unicitate/continuitate a resursei la adancimi de peste 300-500 metrii care va prelungi, spre teritorii altele decît ținta, efectele post escaladare). Există conform calculelor specialiștilor peste 50 de elemente endogene direct afectate de decizia locală de escaladare. Aceste elemente vor suferii mutații ireversibile post eveniment, implicând riscul efectiv distorsionării iremediabile a proceselor de reabilitare post eveniment a țintei escaladării.
Efectele deciziei unidirecționale în spațiul de securitate al Federației Ruse, ne obligă sa ne aplecăm asupra unei și mai dinamice complexități a relației cu ținta distrusă, pacea impusă astfel fiind practic imposibilă pentru termen lung. Doar printr-un efort situat la nivel de generații și expunere prin planuri de reducere a efectelor escaladei de durată medie de un secol s epoate vorbii de stabilizarea țintei după un eveniment critic nuclear. De aceea, specialiștii americani consideră că procesul unidirectional de escaladă al Federației Rusew propune doar o reașezare tactică limitată în timp și nu o afirmare strategică în viitor.
Conform acestui model de analiză, lipsa structurii de analiză a deciziei, lipsa elementelor de continuitate sau de blocare a deciziei locale, toate aceste elemente produc un real discomfort factorilor de decizie strategică din SUA.
Din analizele strategice, analiștii americani consideră că experții militari ruși înțeleg că de-escaladarea unui conflict poate fi realizată atât prin mijloace non-nucleare (convenționale), cât și prin mijloace nucleare. Astfel scenariul imaginat este urmatorul: Federația Rusă ar încerca mai întâi să detensioneze un conflict bazându-se pe arme convenționale prin escalada operațiunile pe linia de contact. Dacă acest lucru eșuează, atunci apare necesitatea unei lovituri nucleare. Armele convenționale ruse de precizie, se scrie în analiza americană „ar trebui să fie capabile să provoace pierderi suficiente în atacul forțelor și bazelor NATO pentru a determina NATO fie să-și oprească agresiunea, fie să o escaladeze către nivel de război convențional masiv, inclusiv o ofensivă terestră". Acest fapt ar justifica atunci prima utilizare de către Rusia a armelor nucleare tactice.
Din același motiv, unii experți militari ruși au susținut investiția în dezvoltarea unei forțe convenționale mai bune, capabile să descurajeze un adversar precum SUA fără a recurge la lovituri nucleare. Colonelii V.I. Polegaev și V.V. Alferov a scris în „Gândirea militară" în 2015 că era în interesul național al Rusiei să existe o forță de descurajare non-nucleară eficientă, a cărei importanță nu va face decât să crească: „În secolul 21, riscul ca forțele armate ruse să fie atrase în conflicte cu consecințe „controlabile" care exclud necesitatea tranziției la conflictul nuclear va crește. Cu toate acestea, capacitățile Rusiei de a contracara aceste amenințări armate continuă să scadă. Este necesar să se ia măsuri imediate pentru a asigura securitatea statului de la amenințări externe folosind forțe non-nucleare. Prin urmare, intereselor naționale ale Rusiei în sfera militară se răspunde prin stabilirea unui potențial efectiv de descurajare non-nucleară, a cărui importanță și rol nu va face decât să crească."

Dar aceiași experți au scris că „în prezent nu se acordă suficientă atenție" creării acestor capacități convenționale. Ei au concluzionat că, prin urmare, Rusia trebuie să continue să se bazeze pe forțele nucleare pentru a oferi escalada necesară pentru a convinge un adversar, precum SUA sau NATO, pentru a pune capăt operațiunilor. În plus, ei au susținut folosirea cât mai curând posibil a unei lovituri de represalii-ofensive nucleare în cazul unui conflict - în câteva minute de la atacul unui agresor. Ei au scris: „Distrugerea (înlăturarea din acțiune) a navelor cu rachete de croazieră, a aviației cu rachete de croazieră, a aviației tactice și a celor mai importante elemente ale sistemului de comandă și control al inamicului ar fi inacceptabilă pentru el, deoarece l-ar putea duce la paralizie politică și militară. Prin urmare, a fost absolut corect când președintele Academiei de Științe Militare [Gen. Makhmut Gareyev] a subliniat necesitatea de a avea capacitatea „literalmente în primele minute ale unui conflict de a lansa lovituri ofensive de represalii [otvetno-vstrechnye udary] asupra agresorului, cu rachete, aviație și sisteme navale cu rază lungă de acțiune."

În timp ce diversele documente strategice ruse oferă destule indicații că „escalarea spre de-escaladare" este un concept existent în gândirea nucleară rusă, o examinare a exercițiilor militare ale Rusiei oferă un răspuns mai puțin clar. De la reluarea de către Rusia a manevrelor de antrenament pe scară largă în 1999, observatorii occidentali au susținut că forțele ruse au practicat utilizarea armelor nucleare tactice ca parte a scenariilor de război locale sau regionale în peste o jumătate de duzină de exerciții. Dar numai în primul dintre aceste exerciții, Zapad 1999, conducerea militară rusă a confirmat practicarea loviturilor nucleare tactice. În exercițiile ulterioare, de arme combinate, în anii care au urmat, liderii militari ruși au rămas muți dacă au fost simulate arme nucleare tactice, lăsându-i pe analiștii occidentali să extrapoleze din analiza tipurile de unități și armament folosite în aceste exerciții.

Concluzie

Apariția expresiei „escaladare pentru de-escaladare" a generat multe dezbateri, nu numai între SUA și Rusia, ci și între experții militari americani și occidentali. Unii experți americani se opun înțelegerii semantice genralizate de amenințare nucleare care să fie defintiă de către tratatele internaționale în vigoare, deoarece nu este expresia pe care rușii înșiși o folosesc pentru a-și descrie strategia. Alți experți preferă să reînvie terminologia clasică a Războiului Rece de control a escaladării. Alții văd expresia ca fiind simplă și insuficientă pentru a descrie rezultatele imprevizibile pe care le-ar putea provoca o lovitură nucleară limitată.

În cele din urmă, deși sintagma „escaladare pentru de-escaladare" nu este folosită în doctrina rusă publicată pentru cititorul de rând, articolele de specialitate ruse arată distinct ca escaladarea, adica folosirea armelor nucleare pentru a de- escalada, adica pentru a reduce un conflict este cu siguranță o parte a instrumentarului nuclear aflat la dispoziția Federației Ruse. Suntem mai puțin siguri, totuși, dacă înțelegerea Rusiei despre „escaladare pentru de-escaladare" include atacuri nucleare cu caracter profilactic sau cu caracter preventiv. Sunt două noțiuni total diferite, deși ele se află in contact direct prin granița fină care le desparte. În ultimile sale declarații cu privire la mobilizarea parțială, la final de frază, președintele Putin a sugerat ambele variante.

Confuzia de termeni, special lansată în spațiul public, nu face decât să complice procesul decizional al tuturor puterilor nucleare și ăn special poate provoca greșeli de comandă strategică care să distrugă întreaga civilizație umană. Cu energia atomică numai amatorii cred că se pot juca. Oamenii responsabili știu că nu este de glumă.

H.D. Hartmann