• Tweet

La toate facultățile de științe juridice și la toate cursurile de diplomație, fără excepție, a fost susținut principiul conform căruia politica externă este o prelungire a politicii interne. Astăzi, o parte cel puțin din această axiomă nu mai stă în picioare. Generații întregi am învățat că suveranitatea unui stat, a oricărui stat, este sacrosantă. Nici acest principiu fundamental nu mai este adevărat în întregime. Și dacă pilonii care susțin întregul eșafodaj al gândirii moderne încep să se clatine sau chiar dispar, atunci tot ceea ce știm trebuie reevaluat. Și analizat dintr-o cu totul și cu totul altă perspectivă. Prin urmare, mai este România un stat suveran? Mai este politica noastră externă o expresie a politicii interne? Da sau nu?

Este clar - și știam acest lucru - că din momentul aderării la Uniunea Europeană România, ca orice alt membru, renunță în mod deliberat la o parte a suveranității sale, în beneficiul suveranității colective. Care este în principiu echivalentul unei securității colective. Acesta fiind beneficiul care compensează amputarea de suveranitate. Tocmai de aceea, a trebuit să ne însușim un IQ comunitar. Să ne reglăm regulile după regulile Uniunii Europene. Chiar dacă uneori sau chiar de multe ori acest reglaj a fost și încă mai este dureros. Și uneori chiar păgubos. Dar am făcut-o. Să vedem cu ce rezultat. Într-un alt plan, integrarea noastră în NATO, care este nu numai o organizație militară de securitate colectivă ci și o organziație politică, ce impune abordări comune ale statelor în chestiuni esențiale ținând de politicile externe, mai cu seamă de cele vizând securitatea și apărarea colectivă, a impus din ce în ce mai multe măsuri de politică internă generate de decizii de politică externă. România a ajuns să-și schimbe mai mult politica internă urmând exigențele politicii externe colective decât politica externă, urmând interesul politicilor sale interne. Cu ce ne-am ales? Am câștigat sau am pierdut?

Suntem obligați, nu pentru că am fi cinici, nu pentru că am fi excesiv de circumspecți și nicidecum fiindcă am fi sceptici, să cântărim rezultatele în raport cu ceea ce am oferit. Și ceea ce implicit am pierdut în alte planuri. Ei bine, pentru a măsura aceste rezultate, pozitive sau negative, pentru a pune în balanță pe de-o parte câștigul, pe de altă parte pierderea și pentru a trage o concluzie cât de cât rezonabilă, este obligatoriu să răspundem la cele două capitole abordate unei întrebări esențiale. Iar această întrebare sună așa: am cedat suveranitate națională în beneficiul unei suveranități colective sau, cel mai adesea, am făcut-o nu în folos comunitar ci spre câștigul unor alte state, aflate în postura de lideri europeni? Am inversat raportul dintre politica internă și externă în beneficiul securității colective sau asigurată de apartentența noastră la NATO și în general la structurile euroatlantice sau am ajuns să ne modelăm politica internă în funcție nu de intersul colectiv, ci în funcție de politicile externe și obiectivele acestor politici ale unor state lider?  Cât timp la ambele capitole ne aflăm în primul scenariu, lucrurile stau bine și putem trage concluzia că România se află acolo unde trebuie și că face finalmente politici în interes național. Dar dacă ne aflăm în cel de-al doilea scenariu?

Chiar în această săptămână, un lider politic european, care nu este prea bine văzut la București și devine aproape indezirabil pentru nucleul dur al Uniunii Europene a ținut un discurs fulminant. Viktor Orban, omul numărul unu al Ungariei, căci despre el este vorba, s-a referit la tendințele europene conform cărora culturile diferitelor popoare trebuie să se contopească, să se estompeze, în numele unui principiu conform căruia, astfel, cultura și spiritualitatea europeană devin mai bogate. Liderul maghiar afirmă că acest lucru este fals. Un fals grosolan. Și că istoria Europei a dovedit și dovedește în continuare că acest continent devine mai puternic și mai bogat doar în măsura păstrării identităților naționale. Așadar conform lui Orban, viitorul aparține statelor națiune și nicidecum unei Europe distrugătoare a identităților naționale. El leagă această temă de o îngrijorare mai veche a sa privind utilizarea migrației masive în Europa ca un instrument de ștergere a identităților culturale și naționale. Și aici vorbește argumentat despre rolul nefast jucat de miliardarul George Soros, care a construit nu numai în Ungaria ci în toată Europa, dar începând cu Ungaria, o amplă rețea de fundații, care încurajează migrația și ștergerea pe orice cale a identităților statelor națiune din Europa. Este, afirmă Viktor Orban, un proiect extrem de abil de acaparare a Europei, căruia Ungaria i se opune pe toate căile.

Am deschis această paranteză pentru a mă face mai bine înțeles atunci când afirm lucruri asemănătoare și în raport cu viziunea oamenilor politici din Polonia de azi, ori a celor din Slovacia. State mai mult sau mai puțin îngrijorate de ceea ce se întâmplă, în raport cu cele două teme principale pe care le-am enunțat la începutul acestei analize, au creat așa numitul Vișegrad 8. Opt state din fosta Europă de Est, care pe de-o parte refuză hegemonia Germaniei - o Germanie aflată azi într-o profundă criză politică - pe de altă parte refuză migrația masivă programată de Angela Merkel și, în fine, în al treilea rând, încearcă să-și edifice inclusiv cu sprijinul Marii Britanii, cu care au încheat un pateneriat stategic, o politică unitară de apărare pe flancul sud-estic al Uniunii Europene. Firește, cu sprijinul partenerului nostru strategic, Statele Unite ale Americii.

Ce înseamnă asta? Că în planul securității colective dar și al integrăiri în Uniunea Europeană, România are de pierdut dacî stă lipită de nucleul dur al Uniunii Europene, care nu va trata acest stat niciodată ca pe un stat suveran ci ca a cincea roată la căruță. Și face bine România dacă își concertează politiciile, așa cum a început să facă, cu statele de la Vișegrad. Asăzi România face parte din Vișegrad 8 și procedează bine din perspectiva interesului național.
În ceea ce privește politica de securitate colectivă, e clar că trebuie să facem sacrificii și le și facem, alături de partenerii noștri, pentru că nu putem să fim doar beneficiari ai securității, ci avem obligația să generăm noi înșine securitate. Dar în nicio direcție nu avem dreptul să cedăm din suveranitatea națională, indiferent cât cedăm, decât în schimbul suveranității colective. Prin urmare, în niciun caz nu trebuie să cedăm suveranitate și nu trebuie să ne modelăm politica internă după politici externe, făcând asta în beneficiul unor state, indiferent cum se numesc ele. Dacă învățăm lecția de mai sus, ne luăm România înapoi. Dacă nu, e bine să știm încă de pe acum că am dat-o pe nimic.

Sorin Rosca Stanescu