• Tweet

Statisticile sunt zguduitoare: media condamnărilor la pedepsă cu închisoarea în România este de șapte ori mai mare decât în UE. Suspectat de barbarie (pe bună dreptate, de altfel), legiuitorul român, dar mai ales judecătorul român, ar putea recurge (până la o reformă structurală a legislației penale) la remediul liberării condiționate. Chiar dacă pedepsele sunt foarte lungi, executarea lor poate fi scurtată în funcție de evoluția condamnatului de-a lungul unei perioade minime de viață în regim de detenție. Legea prevede - chiar dacă într-o redactare ambiguă - acest remediu.

Penitenciarele sunt supraaglomerate, detinuții trăiesc în condiții mizere, iar România riscă să plătească o amendă substanțială din buzunarul cetățenilor ei ca urmare a ceea ce Europa consideră a fi un comportament inuman, necivilizat, neconform standardelor morale ale secolului XXI. Aceasta în timp ce instanțele refuză liberarea condiționată pe bandă rulantă, invocând, alături de procuratură, motivele cele mai aberante; atunci când pur și simplu arbitrariul nu este afișat fără jenă.
Instanțele sunt și ele supraîncărcate de dosare. Multe dificile, ridicând probleme complicate de drept și de viață. Cele câteva mii de procese având ca obiect liberarea condiționată, adaugă pe umerii judecătorilor o povară inutilă. Comisiile special organizate în penitenciare (comisii din care face parte și un judecator) sunt singurele care strâng și evaluează în cunoștință de cauză probe referitoare la comportamentul persoanelor private de libertate. Ajunse în instanță judecătorească, propunerile acestor comisii sunt admise sau respinse, practic fără nici o justificare. Procurorii - de ce, oare, o fi necesară prezența lor? - cer, în virtutea unui automatism moștenit din regimul comunist, respingerea liberării, fără să fi putut investiga ceva și fără să prezinte probe, dând numai interpretări speculative argumentelor trimise de penitenciare și reiterand prejudecăți justițiariste. Judecătorii se conformează acestora, acreditând ideea că, la urma urmelor, legea le conferă posibilitatea de a acorda sau refuza libertatea; o posibilitate interpretată ca putere discreționară căreia îi corespunde nu un drept, ci doar o vocație la libertate a condamnatului. Așa să fie, oare?
În cele ce urmează voi încerca să răspund acestei întrebări.
Liberarea condiționată nu este o formă de grațiere, un act de clemență, ci o formă de executare a pedepsei în stare de libertate; dacă nu chiar o formă de exercitare a dreptului la libertate. În consecință, judecătorul investit cu competența de a acorda libertatea condiționată este obligat să se pronunțe pe criterii de legalitate iar nu de oportunitate.
Aceasta înseamnă că instanța trage concluzia liberării sau a refuzării ei numai la capătul unui silogism juridic în cadrul căruia se pornește de la stabilirea situației de fapt pe bază de probe - pertinente, concludente, utile și legale - pentru ca apoi faptele, astfel dovedite, să fie confruntate cu criteriile stabilite prin norma de drept.
În atare context principiul in dubio pro reo (ca principiu fundamental de drept penal) rămâne aplicabil, cu înțelesul că dacă nu există nici o probă care să fundamenteze, mai presus de orice dubiu rezonabil, convingerea că beneficiarul liberării condiționate nu este încă recuperabil în folosul societății, adică nu este încă apt de reintegrare în societate ca om liber și cetățean cu drepturi depline, acesta trebuie eliberat, respectiv instanța este ținută să pronunțe liberarea condiționată. Per a contrario, instanța nu poate refuza liberarea condiționată pe baza de speculații, presupuneri sau deducții teoretice. In etapa executarii pedepsei, prezumția de nevinovăție, ca aplicație pe teren penal a principiului bunei - credințe, cu consecința acordării beneficiului dubiului, se exprima ca prezumtie a îndreptării, recuperării și redobândirii capacității de integrare socială. Aceasta prezumție poate fi răsturnată numai prin proba contrară.
Hotărârea instanței cu privire la liberarea condiționată nu este o hotărâre constitutivă de drept - dreptul la libertate - ci una de constatare a îndeplinirii condițiilor legale pentru exercitarea dreptului.
Fiecare persoană are dreptul fundamental la libertate. Acest drept poate fi restrâns în anumite condiții prevăzute de lege și se redobândește tot in condițiile legii.
Libertatea nu este o vocație, ci un drept. Liberarea condiționată în consecință, nu este si nici nu poate fi nici ea o vocație, ci tot un drept; un drept al cărui exercițiu este afectat de modalități - termen (constând în executarea unui procent minim din durata pedepsei) și condiții (atât suspensive cât și rezolutorii).
De altfel, știința dreptului nici nu cunoaște noțiunea de "vocație" ci numai pe acelea de "drept" și "obligație". Sintagma "instanța poate", utilizată în textul de lege referitor la liberarea condiționată, nu se interpretează și nu are cum fi interpretată în sensul în care judecătorul primește un drept discreționar (asemenea autorității politice îndreptățită să grațieze). Ideea de justiție însăși este opusă ideii de arbitrar, după cum logica legalității se distinge de cea a oportunității, iar actul de drept exclude actul de grație (căci justiția și mila aparțin unor domenii diferite).
"Posibilitatea" la care se referă legiuitorul constă în aptitudinea judecătorului de a decide într-un sens sau altul după ce a definit în concret standardele juridice nedeterminate cu care operează legea atunci când arată criteriile liberării condiționate. Trecerea de la aceste standarde, prea cuprinzătoare pentru a putea primi aprioric o definiție legală cu virtuți tehnice (precum "stăruința în muncă" sau "comportamentul disciplinat"), la definiții pozitive, apte a juca rolul premisei majore a silogismului juridic, are loc numai in contextual specific fiecărui caz concret, pe baza aprecierii riguroase a probelor administrate.
Libertatea sporită de apreciere a probelor și specificitatea recurgerii la standardele juridice nedeterminate, de definit concret prin valorificarea în dublu sens a legăturii complexe dintre general și particular - în cadrul căreia situația de fapt (particularul) precizează înțelesul regulii de drept (generalul), pentru ca și înainte ca regula de drept să califice din punct de vedere juridic situația de fapt - nu trebuie confundate cu libertatea - nerecunoscută de lege - de a pronunța soluții în afara standardelor legale și a probelor administrate, pe criterii de oportunitate sau în siajul unor porniri subiective.
De îndată ce probele administrate indică atingerea în concret a standardelor legale generale, instanța are obligația, iar nu numai facultatea, de a pronunța liberarea condiționată.
În ciuda unor asemenea raționamente, instanțele obișnuiesc să refuze liberarea, reținând că atitudinea condamnatului pe perioada detenției, deși situată la nivelul criteriilor legale, nu poate fi luată în considerare ca argument favorabil întrucât ar fi "un lucru normal" (sic!). Se sugerează, astfel, că liberarea ar depinde de un comportament "excepțional", dincolo de standarde și deasupra lor; când în realitate condamnarea sancționează tocmai devierea de la normalitate (prin încălcarea legii) și are ca finalitate revenirea la un comportament "normal" (conform legii).
Nu numai că acest raționament adaugă nepermis la lege, dar el încalcă și principiul "predictibilității legii", întrucât nimeni nu cunoaște ce ar trebui să facă un condamnat, dincolo de "normal", pentru a fi liberat condiționat. "Îndreptarea" celui care a greșit presupune tocmai întoarcerea la "normal"; la un comportament "normal" astfel cum acesta este definit de lege - iar nu imaginat de judecător și procuror - și de la care s-a deviat prin infracțiune.
Pentru exercitarea dreptului (nu vocației) la liberarea condiționată legea stabilește și un termen - determinabil prin calculul unui procent din durata pedepsei aplicate. Acest termen variază în funcție de vârsta condamnaților și numărul anilor de detenție la care au fost condamnați. Întrucât legiuitorul a vrut să facă această diferență, judecătorul nu are dreptul să o anuleze (total sau parțial). Astfel, spre exemplu, un condamnat a cărui vârstă depășește 60 ani și care a rămas în detenție pe durata de timp minimă prevăzută pentru categoria sa de etate, nu poate fi menținut în detenție dacă nu poate fi invocată neîndeplinirea altor condiții legale, întrucât astfel s-ar trece peste voința legiuitorului de a diferenția liberarea pe criteriul vârstei.
Când a stabilit termenele respective, legiuitorul a făcut, de asemenea, diferențieri în funcție de durata pedepsei primite (sub și peste 10 ani). Cu aceste diferențieri, el a apreciat că termenul pentru liberare condiționată este suficient spre a asigura îndeplinirea funcțiilor pedepsei, respectiv recuperarea celor condamnați în vederea reintegrării lor în societatea din care au fost excluși. Judecătorul nu poate modifica acest termen legal decât dacă în concret există probe - nu speculații, deducții, etc - indicând împrejurarea că îndreptarea nu s-a produs. În lipsa unor asemenea probe termenul legal nu poate fi depășit.
Frecvent instanțele argumentează respingerea cererilor de liberare condiționată prin raportarea lor la scopul condamnării, menționând caracterul punitiv și cel represiv al acesteia.
Asemenea teorii fac parte, însă, din arsenalul doctrinar al regimurilor politice autoritare care pun accentul pe excluderea infractorilor din societate și pe izolarea lor, dând pedepsei un caracter de răzbunare (conform preceptului talmudic "ochi pentru ochi și dinte pentru dinte") și atribuindu-i funcția exemplară, respectiv rolul de a-i descuraja pe potențialii infractori terți, inducând teama socială.
Știința dreptului a demonstrat de mult că pedeapsa nu descurajează infracționalitatea prin lungimea ei, ci prin inevitabilitatea aplicării ei. Dincolo de aceasta, într-o societate liberă și deschisă, așezată pe baze democratice, principalul rol al pedepsei este cel recuperatoriu. (Aplicație a învățăturii evanghelice portivit căreia "nu dorim pedepsirea păcătosului ci îndreptarea lui"). Pedeapsa și executarea ei nu pot fi un exemplu pentru terți decât în mentalitatea terorismului de stat. Într-o democrație liberală normală acestea sunt instrumente și proceduri pentru reintegrarea socială cât mai rapidă a celui care a fost exclus ori s-a autoexclus ca urmare a încălcării regulii de drept. Într-o asemenea democrație pedeapsa se dimensionează și aplică numai în funcție de vinovația și gradul de pericol social al făptuitorului, precum și de nivelul de îndreptare a condamnatului, iar nu de capacitatea ei de a-i înspăimanta pe terții încă nevinovați.
Periculozitatea socială a unei fapte penale este măsurată în abstract de lege, prin stabilirea limitelor pedepsei pentru fiecare infracțiune, și în concret, prin individualizarea pedepsei de către instituția judecătorească. Celei din urmă i se aplică o formulă de corecție în funcție de atitudinea condamnatului ulterioară condamnării. Aceasta formulă este stabilită de legiuitor și judecătorul nu o poate modifica adăugând considerente și standarde străine ei, adică străine legii, ori rejudecând fapta pentru care s-a decis condamnarea.
Pentru ceea ce a făcut, făptuitorul a fost judecat și condamnat. Liberarea condiționată trebuie să țină seama numai de ceea ce condamnatul a făcut după condamnare, indiferent de motivele acesteia; căci nimeni nu poate fi condamnat de două ori pentru aceeași faptă.
Pe această linie Recomandarea nr.6/2006 adoptată de Comitetul de Miniștri al Consiliului Europei cu privire la acordarea liberării condiționate este clară: „Liberarea condiționată nu este prilej de rejudecare a cauzei și nici nu permite modificarea fracțiilor prevăzute de lege transformâdu-le în condiții suplimentare pentru acordarea libertății".
Corect interpretată, legislația română concordă cu această Recomandare. Nu și jurisprudența.
Analiza instituției liberării condiționate arată că pe terenul acesteia se întâlnesc apărarea dreptului fundamental al persoanei umane la libertate și interesul comun al incluziunii sociale. Acesta din urmă se exprimă în forme concrete care nu pot scăpa atenției judecătorului.
Astfel în decizia referitoare la liberarea condiționată instanța are a aprecia și dacă cel în cauză este mai util societății în închisoare, decât este in libertate, precum și dacă prelungirea timpului de detenție va facilita sau îngreuna reintegrarea socială a acestuia.
De asemenea, instanța va trebui să cerceteze în ce măsură familia condamnatului și în special copiii minori, au nevoie de susținerea materială și morală a acestuia. Împrejurarea ca unele instanțe au respins un asemenea argument susținând că prin săvârșirea infracțiunilor pentru care a fost condamnat, condamnatul însuși a intenționat să își aducă familia într-o situație dificilă și să îi provoace suferințe, relevă nu numai o speculație odioasă, ci reprezintă și un act de tortură morală îndreptat împortiva acelei familii, susceptibil de sancțiune civilă, dacă nu și penală. Pradă unor elanuri justițiar-represive, judecătorii care au recurs la asemenea raționament au uitat că în astfel de cazuri valorile apărate prin liberare sunt soliditatea familiei și educația copiilor, iar nu confortul condamnatului.
Evident, și din această perspectivă, libertatea de apreciere a judecătorilor este limitată de criteriile stabilite de legiuitor, căruia judecătorii nu i se pot substitui, chiar dacă li s-a conferit puterea de a determina în concret conținutul standardelor nedeterminate. Această putere este aptă a le oferi flexibilitatea necesară pentru a lua simultan în considerare apărarea mai multor valori.
Ministrul Justiției, domnul Tudorel Toader, intenționează să ceară ICCJ dezlegarea problemei de drept privind modul de interpretare și aplicare a dispozitiilor legale referitoare la liberarea condiționată.
Ceea ce ar fi de așteptat din partea domniei sale este însă o modificare legislativă.
Analiza de mai sus îi dă toate răspunsurile de care are nevoie. Ea pune în lumină faptul că problema liberării condiționate ar trebui lăsată exclusiv în grija comisiilor de liberare din penitenciare și a judecătorilor de supraveghere care funcționează acolo, fără participarea procurorului.
Acestea sunt cel mai bine plasate pentru a efectua pe temeiul solid al probelor materiale, evaluările evidențiate anterior, judecătoria putând păstra rolul instanței de apel. Adoptarea unei asemenea reforme procedurale ar decongestiona penitenciarele, ar ușura viața instanțelor judecătorești și mai ales ar ancora ferm liberarea condiționată pe terenul valorilor și al legalității.
Până atunci, dacă acest "atunci" va deveni vreodată "acum", nu putem decât repeta și niciodată nu o vom face destul: libertatea, inclusiv cea condiționată, nu este vocație, ci este un drept; unul dintre cele mai importante drepturi ale omului.

Adrian Severin