O amintire cu Ion Iliescu

Postat la: 29.01.2020 |

O amintire cu Ion Iliescu

Nu pot să uit seara zilei de 18 septembrie 1999, când la Teatrul Naţional din Bucureşti, a avut loc premiera spectacolului cu piesa „O scrisoare pierdută" de I.L Caragiale, în regia lui Alexandru Tocilescu.

Spectacolul n-a fost foarte amuzant (din cauza unei actualizări forţate a unui text din secolul nouăsprezece). În pauză, însă, spectatorii au putut vedea în holul teatrului o scenă cu adevărat comică: Ion Iliescu, mic şi ţanţoş, cu o mână înfiptă în şold, iar cu cealaltă gesticulând impetuos, făcea un fel de instructaj cu însoţitorii săi, care îl ascultau atenţi şi dădeau aprobator din cap.

Fostul activist al PCR le explica, probabil, cum anume trebuie înţeles spectacolul. Dar, judecând după atitudinea sa, puteai în egală măsură să crezi că le explică de ce trebuie să treacă de urgenţă la colectivizarea forţată a agriculturii sau la dărâmarea bisericilor.

Agamiţă Dandanache cel de pe scenă, cu toate caraghioslâcurile care i-au fost atribuite de I.L. Caragiale şi, în completare, de Alexandru Tocilescu, n-a reuşit nici pe departe, după pauză, să egaleze grotescul apariţiei lui Ion Iliescu din hol. Mi s-ar fi părut firesc ca în a doua jumătate a spectacolului raporturile să se inverseze. Actorii de pe scenă să devină spectatori, iar spectatorii din sală - actori. Scena să rămână în întuneric, iar fascicolele de lumină ale reflectoarelor să se îndrepte asupra sălii.

În locul unui personaj care n-a făcut decât să o confunde pe Zoe Trahanache cu nevasta lui Ştefan Tipătescu ar fi apărul unul care a confundat istoria României cu istoria URSS. În plus, era o bună ocazie de a-i vedea sub lumina reflectoarelor pe domnii cu figuri de tovarăşi care îl însoţeau pretutindeni - şi îl însoţesc şi azi - pe Ion Iliescu ca sunetele clopoţeilor pe Agamiţă Dandanache.

Alex Stefanescu

loading...
PUTETI CITI SI...

O amintire cu Ion Iliescu

Postat la: 29.01.2020 |

0

Nu pot să uit seara zilei de 18 septembrie 1999, când la Teatrul Naţional din Bucureşti, a avut loc premiera spectacolului cu piesa „O scrisoare pierdută" de I.L Caragiale, în regia lui Alexandru Tocilescu.

Spectacolul n-a fost foarte amuzant (din cauza unei actualizări forţate a unui text din secolul nouăsprezece). În pauză, însă, spectatorii au putut vedea în holul teatrului o scenă cu adevărat comică: Ion Iliescu, mic şi ţanţoş, cu o mână înfiptă în şold, iar cu cealaltă gesticulând impetuos, făcea un fel de instructaj cu însoţitorii săi, care îl ascultau atenţi şi dădeau aprobator din cap.

Fostul activist al PCR le explica, probabil, cum anume trebuie înţeles spectacolul. Dar, judecând după atitudinea sa, puteai în egală măsură să crezi că le explică de ce trebuie să treacă de urgenţă la colectivizarea forţată a agriculturii sau la dărâmarea bisericilor.

Agamiţă Dandanache cel de pe scenă, cu toate caraghioslâcurile care i-au fost atribuite de I.L. Caragiale şi, în completare, de Alexandru Tocilescu, n-a reuşit nici pe departe, după pauză, să egaleze grotescul apariţiei lui Ion Iliescu din hol. Mi s-ar fi părut firesc ca în a doua jumătate a spectacolului raporturile să se inverseze. Actorii de pe scenă să devină spectatori, iar spectatorii din sală - actori. Scena să rămână în întuneric, iar fascicolele de lumină ale reflectoarelor să se îndrepte asupra sălii.

În locul unui personaj care n-a făcut decât să o confunde pe Zoe Trahanache cu nevasta lui Ştefan Tipătescu ar fi apărul unul care a confundat istoria României cu istoria URSS. În plus, era o bună ocazie de a-i vedea sub lumina reflectoarelor pe domnii cu figuri de tovarăşi care îl însoţeau pretutindeni - şi îl însoţesc şi azi - pe Ion Iliescu ca sunetele clopoţeilor pe Agamiţă Dandanache.

Alex Stefanescu

albeni
comentarii
Adauga un comentariu
Adauga comentariu

Nume*

Comentariu

Trimite

ULTIMA ORA



DIN CATEGORIE

  • TOP CITITE
  • TOP COMENTATE