• Tweet

Aliantele militare se incheie pentru a asigura protectia intereselor membrilor sai impotriva unui sau unor adversari. In principiu, deci, exista un interes comun care determina formarea aliantei.

Spre exemplu, Mica intelegere s-a format in 1921 si s-a consolidat in 1933 pentru apararea celor trei tari - Romania, Cehoslovacia, Iugoslavia - impotriva revizionismului maghiar de dupa Primul Razboi mondial. Pentru ratiuni anti-revizioniste s-a format si Intelegerea balcanica, in 1934. Chiar si in cazul unor aliante cu un numar mic de membri, dincolo de interesul comun/perceptia comuna a pericolului, apar si se manifesta interese proprii ale aliatilor. In cazul nostru, spre exemplu, acordul italo-iugoslav, sau cel iugoslavo-bulgar. Sau cel cehoslovaco-sovietic. Nu intru in amanunte.

In cazul unor aliante militare cu rol global (si cu un numar mai important de membri), se pune intrebarea cum se determina pericolul principal si, implicit, adversarul/adversarii principali. In mod evident, actorul principal al aliantei are rolul esential in aceasta definire.

In cadrul Tratatului de la Varsovia, rolul principal in determinarea adversarului revenea Uniunii Sovietice. In functie de circumstante, adversarul impus membrilor aliantei erau SUA, Iugoslavia lui Tito, Cehoslovacia. Se stie, interesele Romaniei nu au coincis, in cadrul aliantei, cu cele ale URSS. De aici, tensiunile si chiar riscul de a fi invadata in 1968.

Statele Unite, pe de alta parte, in cadrul NATO sau a altor aliante, au determinat, in functie de interesele proprii, adversarii conjuncturali, comuni, ai aliantei din care faceau parte. Uniunea Sovietica, Cuba, Iran, Vietnam, Afganistan, Irak, Iugoslavia,Coreea de Nord, etc. au reprezentat adversari demonizati. Acum, alaturi de Rusia, a aparut, mai discret, si China.

Un rol important l-au avut si il au doctrinele succesive asupra securitatii nationale din fiecare membru al aliantei dar, in esenta, cele din principalul actor al sau. Aceste doctrine sunt preluate, in linii generale, in doctrina aliantei.

In ceea ce priveste relatia SUA/NATO cu Uniunea Sovietica/Rusia, aceasta a fost, in perioada post belica si dupa incheierea Razboiului rece, o relatie de „love and hate" („dragoste si ura"), o mare parte din aceasta perioada bazata pe impartirea sferelor de influenta (asa se explica de ce SUA nu au ripostat la ocuparea Cehoslovaciei de catre sovietici). Si in 1989, zona Europei de Est parea sa ramana rezervata Uniunii Sovietice. Imi aduc aminte de declaratia secretarului se stat american, James Baker, din decembrie 1989, care spunea ca SUA nu ar avea nimic impotriva daca Uniunea Sovietica ar intra in Romania. A fost un efort politic deosebit pentru noi sa fim acceptati, din a doua incercare, in NATO.

Ce vreau sa subliniez - Romania nu se poate apara singura impotiva unor pericole majore. Diplomatia romaneasca a incercat, in permanenta, mai ales dupa Tratatul de la Trianon, sa-si consolideze securitatea proprie prin participarea la proiecte de securitate colectiva, participarea la aliante regionale sau globale, acorduri bilaterale cu vecini sau cu marile puteri. Asa am reusit sa supravietuim in istorie, la rascrucea marilor imperii.

Intrebarea pe care mi-o pun, tot mai serios in ultimii ani, este daca o tara de forta mijlocie din Alianta, cum este Romania, are dreptul sa-si defineasca si anumite interese proprii nu doar sa se plieze automat pe liniile politice stabilite de SUA/NATO.

In mod evident, SUA nu au avut de a face cu actiunea revizionista constanta a Ungariei, nu au cunoscut relatiile istorice cu o entitate/tara cu mari excese nationaliste (Ucraina), nu au fost preocupate de expasionismul mesianic, milenar, al rusilor. Spre deosebire de noi.

Am citit recent o analiza realizata de Center for European Policy Analysis din Washington, intitulata „Interesele si influenta Partidului Comunist Chinez in Romania. Care sunt principalele canale de propaganda ale Beijingului in spatiul politic si mediatic romanesc". Nu am reusit sa aflu cine finanteaza acel centru. Pare a fi un ONG, un reprezentant al societatii civile. Evident, non-profit si independent. Raportul, alcatuit, probabil, pe baza unor informatii de la diverse slugi stipendiate si de la „colaboratorii" ambasadei de la Bucuresti. Nu are importanta. Sunt obisnuit cu lectiile de „dimocrasi", „anti-corapsin", „state of law", etc.

Inteleg, China s-a dezvoltat prea repede si devin - pentru SUA - un adversar strategic si economic major. Rusia sangereaza in Ucraina iar China beneficiaza de criza din Europa (inclusiv de blocarea americanilor in conflictul din Estul Europei), de recesiunea globala, de evolutiile din Asia/Pacific.

Totusi, hai sa vedem care au fost si care sunt relatiile SUA cu noul adversar/dusman. La inceputul anilor '70, SUA au dorit sa reia relatiile cu China. In acea perioada, Henry Kissinger a fost principalul lobbist pentru China. E adevarat, si Romania a avut un rol important in acea apropiere. Tot atat de adevarat, in 1968, China a facut presiuni asupra URSS pentru a nu invada si Romania, dupa invadarea Cehoslovaciei.

Sa vedem acum cum „au pedepsit", ulterior, americanii „Partidul Comunist Chinez". Voi da numai cateva cifre mai recente. In 2020, totalul schimburilor chino-americane a fost de 615 miliarde de dolari, China fiind cel mai important partener comercial al SUA. Conform Departamentului american al comertului, exporturile de bunuri si servicii catre „Partidul Comunist Chinez" sprijineau 758 000 de locuri de munca in SUA. Exporturile de bunuri americane in China au crescut in 2020 cu 549% fata de 2001 (inaintea intrarii Chinei in WTO). Intre altele, in 2020, americanii au exportat 26 miliarde dolari produse agricole spre „Partidul Comunist Chinez", China fiind cea mai importanta piata de desfacere pentru americani. Iar investitiile americane in tara „Partidului Comunist Chinez" au reprezentat, in 2020, 123 de miliarde de dolari, cu o crestere de aproape 10% fata de 2019.

Puteti compara aceste cifre cu cele privitoare la schimburile economice si la investitiile americane in Romania (5,8 miliarde euro).

Atunci cand am semnat, in urma cu 30 de ani, Acordul comercial cu SUA, in calitate de ministru de externe, am sperat ca Romania va beneficia nu doar de sfaturi ci si de un sprijin financiar important pentru proiecte majore. Nu s-a intamplat asa. Si din vina noastra. Autostrada Bechtel, blocata in 2005, de Basescu si Berceanu, este un exemplu. In rest, comert, imobiliare, Horeca, agricultura, servicii...Sa adaug, energie electrica si termica, gaze - 0,9% din cele 5, 8 miliarde! Calculati singuri...

Este evident, China a devenit principalul competitor pentru SUA. E usor de inteles. Nu stim ce se va intampla in 2030 sau in 2050 dar in ultimii ani puteam sa folosim proiectele cu China pentru dezvoltarea Romaniei. Nu am reusit sa beneficiem de simpatia pe care „Partidul Comunist Chinez" a avut-o pentru Romania, inclusiv dupa vizita mea din 2003, la Beijing, in conditiile epidemiei SARS din China. Alte tari au realizat, in acesti ani, anumite proiecte, fiind in continuare membre ale NATO. Un exemplu este Ungaria. Dar si Croatia. Altele au deschis linii aeriene pana la Beijing. Am propus, ca premier, mai multe proiecte majore de infrastructura. Cred ca putem fi „mandri", ca dupa 2005, toate au fost blocate. In timpul asta, realizam 10 km de autostrada pe an, asistam cum cad podurile, acceptam ca diverse ONG-uri sa ne invete ca daca latram ideologic n-o sa ne mai fie foame.

In concluzie, cred ca e important sa facem ce fac americanii si nu ce spun ei. Direct sau indirect. Si nu este vorba despre „propaganda chineza" ci despre interesele romanesti.

Adrian Nastase