Rulăm pe un hardware fabricat acum 200.000 de ani

Postat la: 09.04.2026 |

Rulăm pe un hardware fabricat acum 200.000 de ani

De la pandemie încoace am o senzație acută de accelerare a trecerii timpului pe care Dumnezeu mi l-a hărăzit pe acest Pământ: azi e Paștele, mâine e Crăciunul, poimâine e Paștele. Și simt că ne consumăm împreună acest timp prescurtat, această scânteiere efemeră de lumină pe care ne-a dăruit-o Dumnezeu. 

Pentru ceva greșit. Pentru ceva lipsit de sens. Este cert că omul de azi vede mai clar 10 coșmaruri decât 3 idealuri, cheltuiește de 3 ori mai multă energie ca să nu piardă financiar decât ar investi ca să câștige emoțional și preferă siguranța mediocră în locul riscului împlinirii. Imaginează-ți că ești un pescar foarte norocos care a prins peștișorul de aur: ai fi capabil să rostești, fără să clipești, 3 dorințe cruciale, esențiale, pe care peștișorul de aur să ți le împlinească pentru a-l elibera? Reamintesc că avem un proverb pentru astfel de situații: ai grijă ce îți dorești, că s-ar putea să ți se întâmple... 

Iată-ne în prezența paradoxală a unei slăbiciuni umane, agravată în cazul omului post-modern, o slăbiciune cauzată de un mecanism adaptativ al creierului nostru. Daniel Kahneman și Amos Tversky au câștigat Premiul Nobel pentru această teorie: pierderea doare mai mult decât bucuria unui câștig. De aceea cheltuim mai multe resurse (timp, energie, bani) ca să evităm pierderea decât ca să obținem un câștig echivalent. Pe acest mecanism (subconștient) se bazează asigurările, care reprezintă o afacere mai mare și mai abuzivă decât bankingul. 

Creierul nostru deține un automatism de alarmare asimetrică. Studiile de neuroimagistică arată că un singur eveniment negativ activează mai multe zone cerebrale și pentru mai mult timp decât un eveniment pozitiv echivalent. Este un atavism cu care trebuie să trăim. La distanța de 200 de mii de ani de noi, un strămoș care ignora un trosnet în tufiș (posibil leu) murea; un strămoș care ignora o oportunitate de mâncare (un copac cu fructe) pur și simplu mai aștepta. Supraviețuirea a premiat paranoia, nu optimismul. În mediul ancestral, costul erorii era asimetric. Ratarea unui câștig putea însemna foamete temporară. În schimb, dacă nu se putea evita o pierdere, după colț pândea moartea. Extrem de util în savana ancestrală, acest mecanism mental ne sabotează astăzi.

Fricile și coșmarurile sunt concrete, imediate, vizuale, emoționale. În schimb, dorințele profunde și idealurile mari sunt abstracte, proiectate în viitor și nesigure. Aspirația către transcendență este vagă și nu are consecințe imediate. De aceea, o lăsăm pe altă dată... De altfel, idealurile necesită efort de gândire abstractă, libertate și responsabilitate. Cu greu omul decide să evadeze din cușcă pentru a gândi și acționa liber. În plus, idealurile sunt mai puțin urgente din punct de vedere biologic – burta contează, este mai concretă. De aceea, ne burtificăm în loc de a ne naște din nou, din apă și duh. De altfel, după ce obținem un câștig, ne obișnuim rapid cu el și revenim la nivelul de fericire inițial. Ne plictisim. Pierderea însă rămâne dureroasă mult mai mult timp. Nu ne lasă timp de plictis ...

Creierul repetă mental scenarii negative („ce-ar fi dacă…”) de zeci de ori mai mult decât scenarii pozitive. Se numește gândire contra-factuală. E un fel de „repetiție generală” pentru dezastre... Mulți oameni simt chiar și o frică difuză de a-și rata viața. Neștiind  măcar ce înseamnă a trăi cu adevărat, ei nu găsesc nici metoda de a evita acest final ratat.  De aceea mulți trăiesc în survival mode chiar și când nu mai există niciun leu în savană. De aceea mulți acceptă siguranța și comoditatea coliviei digitale în schimbul riscului de a (re)învăța să zboare. Pe asta se bazează orice totalitarism: oamenii sunt mult mai dispuși să se lase transformați în păpuși emoționale decât să își asume libertatea și, corelativ, responsabilitatea de adult. Enoriașii totalitarismului sunt, la finalul analizei, niște copilași care preferă să stea sub plăpumioară decât să iasă la zăpadă. 

Psihologi, neurologi, bio-tehnologi și, în general, oameni de știință post – moderni ne asigără că sistemul nostru nervos nu este proiectat să ne facă fericiți sau împliniți, ci să ne țină în viață în condiții de risc permanent... Suntem într-o conexiune permanentă și ubicuă cu ceilalți, gândim conectați la comunitatea cognitivă și de acolo ne extragem fricile, obiceiurile pernicioase, lamentația, supunerea ... 

Fenomenul concentrării pe rău și pe evitarea pierderii nu este o ciudățenie culturală sau o slăbiciune modernă. Este cea mai veche „aplicație” de supraviețuire implantată în creierul uman, care încă rulează în 2026, A. D., pe un hardware fabricat acum 200.000 de ani. Și funcționează… cam prea bine. Asta nu înseamnă, însă, că suntem toți damnați.  Există scăpare.  Există credință.  Iisus Cristos ne-a spus că purtăm în noi Împărăția lui Dumnezeu. Tot el ne-a spus, însă, că trebuie să ne abandonăm lanțurile.

Gheorghe Piperea

loading...
PUTETI CITI SI...

Rulăm pe un hardware fabricat acum 200.000 de ani

Postat la: 09.04.2026 |

0

De la pandemie încoace am o senzație acută de accelerare a trecerii timpului pe care Dumnezeu mi l-a hărăzit pe acest Pământ: azi e Paștele, mâine e Crăciunul, poimâine e Paștele. Și simt că ne consumăm împreună acest timp prescurtat, această scânteiere efemeră de lumină pe care ne-a dăruit-o Dumnezeu. 

Pentru ceva greșit. Pentru ceva lipsit de sens. Este cert că omul de azi vede mai clar 10 coșmaruri decât 3 idealuri, cheltuiește de 3 ori mai multă energie ca să nu piardă financiar decât ar investi ca să câștige emoțional și preferă siguranța mediocră în locul riscului împlinirii. Imaginează-ți că ești un pescar foarte norocos care a prins peștișorul de aur: ai fi capabil să rostești, fără să clipești, 3 dorințe cruciale, esențiale, pe care peștișorul de aur să ți le împlinească pentru a-l elibera? Reamintesc că avem un proverb pentru astfel de situații: ai grijă ce îți dorești, că s-ar putea să ți se întâmple... 

Iată-ne în prezența paradoxală a unei slăbiciuni umane, agravată în cazul omului post-modern, o slăbiciune cauzată de un mecanism adaptativ al creierului nostru. Daniel Kahneman și Amos Tversky au câștigat Premiul Nobel pentru această teorie: pierderea doare mai mult decât bucuria unui câștig. De aceea cheltuim mai multe resurse (timp, energie, bani) ca să evităm pierderea decât ca să obținem un câștig echivalent. Pe acest mecanism (subconștient) se bazează asigurările, care reprezintă o afacere mai mare și mai abuzivă decât bankingul. 

Creierul nostru deține un automatism de alarmare asimetrică. Studiile de neuroimagistică arată că un singur eveniment negativ activează mai multe zone cerebrale și pentru mai mult timp decât un eveniment pozitiv echivalent. Este un atavism cu care trebuie să trăim. La distanța de 200 de mii de ani de noi, un strămoș care ignora un trosnet în tufiș (posibil leu) murea; un strămoș care ignora o oportunitate de mâncare (un copac cu fructe) pur și simplu mai aștepta. Supraviețuirea a premiat paranoia, nu optimismul. În mediul ancestral, costul erorii era asimetric. Ratarea unui câștig putea însemna foamete temporară. În schimb, dacă nu se putea evita o pierdere, după colț pândea moartea. Extrem de util în savana ancestrală, acest mecanism mental ne sabotează astăzi.

Fricile și coșmarurile sunt concrete, imediate, vizuale, emoționale. În schimb, dorințele profunde și idealurile mari sunt abstracte, proiectate în viitor și nesigure. Aspirația către transcendență este vagă și nu are consecințe imediate. De aceea, o lăsăm pe altă dată... De altfel, idealurile necesită efort de gândire abstractă, libertate și responsabilitate. Cu greu omul decide să evadeze din cușcă pentru a gândi și acționa liber. În plus, idealurile sunt mai puțin urgente din punct de vedere biologic – burta contează, este mai concretă. De aceea, ne burtificăm în loc de a ne naște din nou, din apă și duh. De altfel, după ce obținem un câștig, ne obișnuim rapid cu el și revenim la nivelul de fericire inițial. Ne plictisim. Pierderea însă rămâne dureroasă mult mai mult timp. Nu ne lasă timp de plictis ...

Creierul repetă mental scenarii negative („ce-ar fi dacă…”) de zeci de ori mai mult decât scenarii pozitive. Se numește gândire contra-factuală. E un fel de „repetiție generală” pentru dezastre... Mulți oameni simt chiar și o frică difuză de a-și rata viața. Neștiind  măcar ce înseamnă a trăi cu adevărat, ei nu găsesc nici metoda de a evita acest final ratat.  De aceea mulți trăiesc în survival mode chiar și când nu mai există niciun leu în savană. De aceea mulți acceptă siguranța și comoditatea coliviei digitale în schimbul riscului de a (re)învăța să zboare. Pe asta se bazează orice totalitarism: oamenii sunt mult mai dispuși să se lase transformați în păpuși emoționale decât să își asume libertatea și, corelativ, responsabilitatea de adult. Enoriașii totalitarismului sunt, la finalul analizei, niște copilași care preferă să stea sub plăpumioară decât să iasă la zăpadă. 

Psihologi, neurologi, bio-tehnologi și, în general, oameni de știință post – moderni ne asigără că sistemul nostru nervos nu este proiectat să ne facă fericiți sau împliniți, ci să ne țină în viață în condiții de risc permanent... Suntem într-o conexiune permanentă și ubicuă cu ceilalți, gândim conectați la comunitatea cognitivă și de acolo ne extragem fricile, obiceiurile pernicioase, lamentația, supunerea ... 

Fenomenul concentrării pe rău și pe evitarea pierderii nu este o ciudățenie culturală sau o slăbiciune modernă. Este cea mai veche „aplicație” de supraviețuire implantată în creierul uman, care încă rulează în 2026, A. D., pe un hardware fabricat acum 200.000 de ani. Și funcționează… cam prea bine. Asta nu înseamnă, însă, că suntem toți damnați.  Există scăpare.  Există credință.  Iisus Cristos ne-a spus că purtăm în noi Împărăția lui Dumnezeu. Tot el ne-a spus, însă, că trebuie să ne abandonăm lanțurile.

Gheorghe Piperea

albeni
comentarii
Adauga un comentariu
Adauga comentariu

Nume*

Comentariu

Trimite

ULTIMA ORA



DIN CATEGORIE

  • TOP CITITE
  • TOP COMENTATE