• Tweet

Recurgem adesea la amintiri, reprezentări, imaginație, vis, concepte, teorii, viziuni, dar realitatea este continuu cadrul vieții. În ea se trăiește de fapt, oricât de tentantă ar fi evadarea. Este matură, așadar, asumarea ei și confruntarea cu realitatea, oricât de dificil ar fi sau ar incomoda obișnuințele.

Este ceea ce încerc în forma reflecției conceptualizate asupra lumii actuale. Iau ca punct de plecare caracteristicile acestei lumi și imperativele pentru gândire ce rezultă din ele și le aduc într-o abordare sistematică. În același timp, realizez o sinteză strânsă a vederilor mele dispersate în volume de-a lungul anilor. Profilez astfel, printre orientările existente în înțelegerea lumii, răspunsul pragmatismului reflexiv - filosofie ce-și asumă tradiția de gândire a realității ca întreg și are ca nucleu evaluarea cunoștințelor și acțiunilor prin consecințe în raport cu reproducerea vieții umane, stabilite în mod comunicativ și reflexiv. Acesta este un răspuns la chestiunile generale ale filosofiei, dar și la dilemele lumii actuale și, desigur, la ceea ce este de făcut în Europa de azi, în particular în România zilelor noastre.

De-a lungul vremii s-au asumat inițiative filosofice luate în feluri diferite. Kant distila datele culturii timpului său pentru a formula o concepție filosofică proprie. Hegel, cu o și mai mare cuprindere a datelor culturii universale a timpului său, a dialogat cu evenimentele deschizătoare de orizonturi și filosofi ai trecutului. Nietzsche a sesizat criza Europei și a mobilizat mijloacele datorate unei formări neobișnuit de complexe pentru a lămuri criza și a contura un orizont. Sunt multe alte exemple de filosofi cu feluri aparte de a face filosofie menite să reprezinte un pas înainte.

Habermas a observat de la început că suntem în cursul unei vaste reconfigurări culturale. Pe de o parte, științele au devenit tot mai experimentale și-și declină interesul pentru teorii generale și, cu atât mai mult, pentru viziuni cuprinzătoare asupra realității. Ele se concentrează asupra strategiilor de cercetare și validării factuale a rezultatelor în vederea valorificării tehnologice. Pe de altă parte, năvalnica revoluționare continuă din științe și pluralizarea universurilor de viață și de cultură, intervenită pe măsura „diferențierilor" din societatea modernă, a alimentat relativismul în materie de viziuni. Pluralismul antrenează deocamdată cu sine relativismul. Or, nu se mai poate face față relativismului cu vechea strategie inevitabil postulativă a filosofiei. Propunerea lui Habermas - aceea de a proceda la construcția dialogică („discursivă") a filosofiei înseși, adică la construcția acesteia prin argumentare în mediul comunicării cu optici rivale - este soluția în configurația culturală în care ne aflăm.

Această construcție a filosofiei prin dezbatere argumentativă cu optici relevante pentru chestiunea aflată în discuție mi-am asumat-o, la rândul meu. Știu bine că formula atașează analizelor trimiteri bibliografice largi ce riscă să abată atenția. Numai că, cel puțin în opinia mea, acest preț, raportarea cvasicontinuă la concepțiile de referință din contemporaneitate și din trecut, este prețul ce nu ai cum să nu-l plătești dacă vrei să construiești o imagine filosofică a realității cât mai desubiectivizată și mai puțin expusă relativizării. De aceea, mi-am asumat construcția filosofică în mediul dezbaterilor contemporane din filosofie și din domenii conexe, fie și cu inconvenientele ei. În definitiv, este mult mai ușor să procedezi la a toarce firul trăirii, cum procedează, cu admirabil talent, desigur, unii eseiștii de prestigiu de la întâlnirea filosofiei cu literatura, decât să te confrunți cu optici rivale, după ce le-ai înțeles la propriu.

La un moment dat, într-o conjunctură istorică de odinioară nu mai dădeau rezultate în stăpânirea complexității lumii nici tradiția intelectuală instalată, nici expansiunea cunoașterii științifice. Kant și-a dat seama de acest fapt și a conceput cunoașterea plecând de la distincția „sensibilității", „intelectului" și „rațiunii". În ultima a văzut însă mai curând un recurs la argumente discutabile, antinomii insolubile și simple postulate. O prindere a realității ca întreg i se părea indispensabilă, dar oarecum nerealistă. Hegel, martor mai tânăr al emergenței modernizării instituționale bazate pe libertăți și drepturi inalienabile ale omului, și-a dat seama că numai prinderea realității ca întreg poate smulge oamenii dintr-o situație de complexitate nestăpânită, cum era cea de la sfârșitul secolului Luminilor, și a căutat să pună în valoare „rațiunea" în cunoaștere și acțiune și, cu aceasta, „gândirea". Împotriva vederilor înguste și a rezolvărilor mereu provizorii, el a legat de „gândire" necesara schimbare a realității. Abia „gândirea" poate privi destul de profund stările de lucruri pentru a putea da rezolvări durabile și a călăuzi în desișul faptelor.

Astăzi suntem, ca umanitate, într-o situație de crize ce se extind, pe care abia „gândirea" o poate depăși. Faptele sunt fapte, încât perceperea lor așa cum sunt rămâne punctul de plecare. Cele mai rezistente explicații sunt cele ale științelor și abia științele pot sta la baza cunoașterii și acțiunilor de succes. „Sensibilitatea" și „intelectul" sunt facultăți de cunoaștere ale căror virtuți nu au cum să fie exagerate, la drept vorbind. Dar este nevoie de „gândire" la propriu dacă este ca lumea actuală să fie smulsă din dificultățile și crizele ei tot mai acute. Altfel spus, este de făcut mișcarea spre a cuprinde din nou întregul realității cu ajutorul „gândirii" și de atins, în prealabil, o nouă emancipare a „gândirii" de ceea ce o limitează și împiedică.

Prinderea întregului realității are multiple consecințe. Printre ele se află și aceea că poate relaxa convingeri create superficial sau poate opri dogmatizarea de propoziții și teorii în condițiile în care realitatea nu a fost studiată suficient. Fiindcă suntem într-un moment cu război în Europa, aș da aici ca exemplu cercetarea datorată lui Nial Fergusson (The Pity of War, 1998), care a avut curajul să ducă mai departe decât limitele cunoscute explorarea arhivelor Primului Război Mondial și să dea un cu totul alt tablou al acțiunilor diferiților actori (Germania, Anglia, comunitatea internațională de atunci etc.) decât dau manualele și interpretările devenite uzuale. Nu discut acum susținerile în amănunt. Dar nu am fi în regulă cu etica căutării adevărului istoric dacă nu am admite că realitatea Primului Război Mondial se dovedește, pe măsura cunoașterii arhivelor, alta decât cea admisă uzual. Or, în câte chestiuni ce ating viața noastră sau a altor oameni nu ar fi nevoie de prinderea în întregime a datelor accesibile pentru a putea vorbi legitim despre adevăr?

Gândirea este, oricum, mai mult decât rememorarea, intelectul, calculul și cugetarea - cu care este frecvent confundată. Rememorarea ne prilejuiește aducerea în discuție a evenimentelor trecute. Intelectul ne permite să încadrăm faptele în explicațiile și evaluările noastre ca oameni, potrivit conceptelor, teoriilor și logicii de care dispunem. Calculul ne oferă posibilitatea de a capta reporturile cantitative ale lumii și de a anticipa. Cugetarea este înaintarea intelectului spre ceea ce este la marginea celor deja încadrate, spre ceea ce „provoacă". Gândirea este pe o treaptă mai sus, fiind capacitatea mentală ce cuprinde realitatea, împreună cu dificultățile și alternativele ei și, desigur, cu modalitățile și consecințele ei. Gândirea asamblează toate acestea - aceasta fiind vocația ei singulară. Folosită cu rigori anume, începând cu aceea a asumării întregului realității, gândirea duce la filosofie.

Ca o consecință a implacabilei realități, reflecția asupra lumii actuale este tacit sau explicit prima parte a oricărei construcții filosofice. Nimeni nu a construit tablouri ale lumii și nu le poate construi ocolind lumea actuală a vieții lui, căci nimeni nu se poate sustrage propriei existențe și determinațiilor ei. Ca ființe care dispunem de capacitatea preluării lumii în reprezentări și concepte, construim variate lumi pe axa timpului, dar toate rămân sub cifrul mai mult sau mai puțin subtilizat al lumii actuale.

Filosofia lumii actuale, cum ar putea suna subtitlul cărții de față, are trei conotații. Una este filosofia generată în lumea ce poate fi socotită actuală pentru noi. Dar poate fi vorba și de lumea actuală privită filosofic. Sau de o privire a lumii actuale din perspectiva mai restrânsă a filosofiei istoriei.

Prima conotație am acoperit-o în volumele Introducere în filosofia contemporană (2014) și Filosofi și teologi actuali (2019), în monografii (Marcuse, Habermas, Ratzinger, Heidegger) și în studii monografice (Peirce, Wittgenstein, Noica, Foucault, Dieter Henrich, Riedel, Rorty, Brandom, etc.) plecând de la considerentul că nu poți să elaborezi filosofie la propriu fără a încerca să valorifici ceea ce s-a făcut deja. În definitiv, și filosofia are acumulări indiscutabile. Empirismul este altul la Carnap decât la Locke, dialectica este alta la Hegel decât la Vico sau filosofia existențială alta la Heidegger decât la Kierkegaard, filosofia matematicii alta la Putnam decât la Frege, teoria comunicării alta la Habermas decât la Saussure sau Wittgenstein. Și în câmpul filosofiei este o înaintare spre cuprindere mai amplă și înțelegere mai adâncă.

A treia conotație, deci o abordare a lumii actuale în cadrul unei filosofii a istoriei, după cele care au fost deja elaborate de la Herder încoace, mi se pare posibilă, dar mai are nevoie de timp. O filosofie a istoriei este posibilă atunci când sunt deschideri de orizonturi, precum a fost intrarea în aria istoriei universale a Răsăritului geografic, sau chiar rupturi de mare anvergură - de exemplu, trecerea de la feudalism la societatea concurențială. În zilele noastre sunt destule rupturi deodată - intrarea într-o societate mondială, uniformizarea informațiilor, intervenția în genomul uman, criza democrației, mutarea centrului economic al lumii la Pacific - dar maturizarea lor are loc încă, iar prelucrarea lor conceptuală ia timp.

Îmi asum a doua conotație a filosofiei lumii actuale - deci filosofia provocată de evenimente cruciale ce au loc în lumea actuală și în reacție la ele. De așa ceva este nevoie stringentă fie și pentru a dobândi o orientare în desișul evenimentelor. Altfel, destule scrieri de filosofie produse în lumea actuală nu sunt, totuși, deja prin baza lor factuală, ale lumii actuale, dacă nu cumva sunt exhortații ale simplei subiectivități. Într-un fel, să cunoști lumea în care trăiești și să poți vorbi liber despre ea este mai dificil decât orice reconstituire istorică. Iar dificultățile vin și din aceea că abia gândirea pusă în mișcare ajunge la această performanță. Este, pe de altă parte, vocația gândirii să ducă dincolo de limitele inevitabil convenționale ale cunoașterii și să vorbească despre realitate.

Anume, că, oricum s-au privit lucrurile, filosofia este indispensabilă în efortul oamenilor de a-și reproduce viața pe o treaptă culturală evoluată în condițiile realității. Abia asumarea unei filosofii asigură verticalitate, nu doar fizică, ființării umane, căci filosofarea ridică oamenii cel mai mult, argumentativ, deasupra evenimentelor.

Apoi, disciplina are, desigur, statutul, procedeele și rezultatele ei - acestea însemnând abordarea întregului realității și universalizare în consecință. Dar și filosofia este de adus la zi prin reafirmarea gândirii ca mijloc al ei. Filosofia este legată intim de universalizare, dar aceasta nu dispensează de considerarea factualității și actualității....Filosofia rămâne credincioasă marii ei tradiții dând răspunsuri la interogațiile trăite efectiv de oameni.

În sfârșit, pentru obținerea de învățături cu valabilitate ce transcende limitele, înainte de toate ale spațiului și timpului, filosofia se sprijină inevitabil pe experiențe situate în istorie. Filosofia se înalță de fiecare dată din experiențe istorice, le fructifică și, folosindu-le, pune la probă învățăturile deja consacrate.

Ancorarea în datele lumii actuale imprimă elaborării filosofice caracteristici de care și volumul de față se resimte. Conform opțiunilor pragmatismului reflexiv, volumul aduce sub aceeași cupolă faptele, abordările anterioare de referință și conceptualizarea adecvată, în înțelesul că fiecare depinde de celelalte două. Altfel spus, analiza factuală, învățarea din abordări majore și noua abordare conceptuală merg aici mână în mână. De pildă, din examinarea de fapte se extrag învățăminte teoretice și se învață din tradiție, iar opțiunile teoretice permit înțelegerea a ceea ce se petrece. Aserțiunile se verifică prin consecințe în experiența oamenilor, acestea fiind trecute prin reflecția culturală. Ca urmare, edificarea cititorului, exegeza teoretică și reflexivitatea își dau mâna, încât sunt respinse teze consumate de istorie și ipoteze ce nu se mai confirmă, prelucrarea deschisă a faptelor, cu delimitări teoretice, concepte și diagnoze noi, dând tonul.

Inițiative noi în filosofie sunt posibile atunci când se deschid noi orizonturi și la rupturile istoriei. Astăzi, obiectiv, au loc asemenea deschideri și rupturi, care trebuie însă prelucrate conceptual cu inițiative noi. Nu este o altă cale de a ieși din dificultățile, crizele și conflictele actuale.

Andrei Marga