• Tweet

În noaptea de 17-18 iunie 1951, peste 40.000 de oameni din apropierea graniţei cu Iugoslavia erau treziţi de autorităţie comuniste şi informaţi că existenţa lor e un pericol pentru regim. Oamenii au fost forţaţi să-şi pună toată viaţa într-o căruţă şi să plece – următorii cinci ani aveau să-i petreacă departe de Banat, în Bărăganul la fel de arzător ca lupta de clasă.

„Vedeţi uşa asta aicea? Or intrat ca barbarii peste noi un ofiţer, un civil şi un militar cu o armă în mână, o baionetă şi or spus. Eu eram aici, în cameră, 14 ani aveam. Maică-mea, taică-meu tot aici erau, şi bunicii, în camera din faţă. Deci cinci persoane. Şi or spus să ne pregătim, până la zi să fim gata, să mergem la gară, că o să fim strămutaţi din localitate. O să avem voie să luăm un cal, o vacă, şi ce putem lua din gospodărie într-o căruţă. Şi am plecat la gară", povestea Vasile Docea, în 2016, într-unul din nenumăratele interviuri luate de cercetătoarea Smaranda Vultur, supravieţuitorilor deportărilor în Bărăgan. Chiar dacă dramele deportării au fost trăite individual de către cei peste 40.000 de oameni ajunşi în pustiul Bărăganului, elementele de bază ale tragediei sunt aceleaşi: militarul cu arma în mână, tonul răstit prin care oamenii erau anunţaţi de întorsătura pe care le-o lua destinul, teama, confuzia, bunurile strânse în grabă şi aruncate în căruţe, drumul forţat până la cea mai apropiată gară. „N-ai putut să nu te duci", conchidea Vasile Docea.

De dus - înghiontiţi de la spate de vârful baionetelor - s-au dus într-adevăr toţi. Gândul care le-a cucerit însă mintea după ce au fost băgaţi în vagoanele de vite aduse în gări era: „Unde vom ajunge?" În Donbas? În nemărginita Siberie? Amintirea deportării germanilor în URSS, în 1945, era încă proaspătă, iar teama de colţurile obscure ale lagărului stalinist, unde viaţa şi moartea se transformau în simple statistici, se instalase deja demult în România. Drumul a durat zile întregi. Fiecare familie a fost înghesuită în vagoane alături de alte familii ori, în unele cazuri, de animalele pe care oamenii le-au luat cu ei. Trenul s-a oprit însă mai repede decât ar fi trebuit - aşadar, destinaţia nu era Siberia. Un adevărat privilegiu pervers al istoriei s-a arătat la deschiderea uşilor: şansa de a fi deportat în propria ţară. Zecile de mii de oameni - mulţi deja la al doilea sau al treilea „nou început" - coborau la sfârşitul lunii iunie în noua lor casă: întinderea pârjolită a Bărăganului. Aveau să fie împărţiţi în 18 sate, li s-a arătat locul unde un ţăruş bătut în pământ cu numele lor le spunea că trebuie să-şi facă un adăpost, fiind lăsaţi să se descurce, sub supravegherea atentă a etern paranoicei Securităţi.

„Acolo am fost aşteptaţi de forţe militare, de căruţe, de oamenii de-acolo, care, de la gara de unde ne-am dat jos, ne-or luat, ne-or încărcat şi ne-or dus la vreo 7-8 km, la marginea unei ferme. Şi-am fost aruncaţi, vrând-nevrând, jos, în cîmp liber, bătut un păruşel unde-or scris numărul şi aici e locu'! Am mai gângăvit noi: «Păi, cum aici, că vine ploaie, că vine vreme urîtă...» «Nu! Aici vi-i locu!» Am cedat, am rămas şi am stat acolo luni de zile... şi-am acceptat. «Oare chiar aici să fie locul nostru?»", îşi aminteşte momentul sosirii în Bărăgan, Elena Vlădescu, supravieţuitoare a deportărilor care, în 1951, avea 19 ani.

Cu rădăcini încă din timpul celui de-al Doilea Război Mondial, dar izbucnit deplin începând cu 1948, conflictul dintre Iosip Broz Tito şi Stalin, a cărui poziţie va fi urmată cu conştinciozitate de România lui Gheorghiu Dej, va fi utilizat drept pretext pentru deportarea populaţiei din zona graniţiei cu Iugoslavia. În martie 1951, lucurile erau deja puse în mişcare la nivel central, fiind adoptate deciziile şi directivele care permiteau mutarea populaţiilor considerate periculoase de către regimul comunist în alte zone decât cele în care se aflau. Ţintele din Banat erau clare: chiaburii şi titoiştii. Totuşi, se va dovedi repede că cele două categorii pot avea graniţe incerte, fiind aruncată cu uşurinţă acuzaţia de titoism ori eticheta de chiabur asupra tuturor celor care se opuneau dintr-un motiv sau altul procesului de colectivizare care prindea avânt în România.

Spre deosebire de deportările germanilor din ultimele luni ale războiului mondial, cele din Bărăgan nu au avut un caracter etnic, procentul ridicat de germani trimişi în sudul arid al ţării fiind mai degrabă explicabil prin concentrarea semnificativă a populaţiei germane în zona vizată. Ridicaţi cu întreaga familie pe baza unor liste întocmite de dinainte, vor ajunge în Bărăgan peste 40.000 de persoane din toate etniile Banatului: germani, români bănăţeni, basarabeni şi bucovineni acuzaţi şi de faptul că au fugit din URSS, macedoromâni şi iugoslavi.

Acuzaţiile care au dus îa înscrierea celor deportaţi pe liste au curs nestingherite de realitate: de la legionarism şi colaboraţionism cu armata germană, la simple prezenţe în dosarele Securităţii pentru fapte banale, de la carnete de partid interbelice la ţărănişti ori liberali şi până la, în unele cazuri, supărări personale ale celor care au întocmit listele.

Prima luptă a deportaţilor a fost cu natura - în locul ţăruşului bătut în pământul tare al Bărăganului trebuia să se ridice simulacrul unui cămin. „Nu era niciun drum făcut. Nu uitam aşa, un pom n-am văzut, o fântănă n-am văzut, nimic, nimic! Acolo noaptea dormeam, dimineaţa eram toţi murdari pe faţă de gongi, se punea mizerie. Am întins câte o pătură pe jos, nimic, nimic n-aveam, pat sau ceva. Copiii, săracii, i-am pus acolo, cum am putut. Şi-au trecut aşa zile, săptămâni. Până au început basarabenii, ei au fost cei dintâi. Ziceau ei: «Noi am mai trăit clipe din astea, ştim cum să procedăm. Trebuie să facem o groapă măcar în pământ, altfel nu putem să ne apărăm de ploi şi de vremea rea, şi s-o acoperim cumva.» Şi-am început şi noi să săpăm bordei, cum au zis ei", povesteşte Ana Babeţi, într-un interviu publicat în volumul „Istoria trăită, istoria povestită".

Din mărturiile deportaţilor reiese un tipar al suferinţelor îndurate: lupta pentru supravieţuire în care fuseseră aruncaţi, dramele bătrânilor urcaţi în trenuri deja bolnavi şi neputincioşi, lipsa apei şi a mâncării şi munca forţată la fermele statului din apropierea satelor. Multă vreme, din Bărăgan, nimeni n-a ieşit. În mod similar, nicio voce în afara celor aprobate de statul comunist nu va pătrunde în comunităţile de deportaţi. Fie rămaşi fără buletine, fie purtând pecetea D.O. (domiciliu obligatoriu) pe actele de identitate, cei care au încercat să-şi găsească drumul înapoi spre Banat ori să fugă din ţară au fost prinşi cu uşurinţa la primul control. Scrisorile de la cei rămaşi în libertate nu ajungeau aproape niciodată, iar cele trimise din Bărăgan erau ascunse prin tot felul de metode inventive pentru a scăpa de privirile autorităţilor.

În lumea în care fuseseră aruncaţi, propaganda comunistă avusese grijă să le contureze dinainte de sosire reputaţia acestor oameni: titoişti fără scrupule, hoţi şi chiar prizonieri de război din luptele din Coreea. „Ei, când am venit, ne-au privit oarecum cu suspiciune, fiindcă capii comunei îi informaseră de venirea noastră, dar le spuseseră că suntem oameni periculoşi, venim din zona Iugoslavei, în paranteză spus, a călăului Tito. Dar după ce am ajuns acolo şi am început să lucrăm împreună cu locuitorii din satele vecine, ei şi-au dat seama că nu suntem aşa de periculoşi şi suntem şi noi oameni ca toţi ceilalţi, necăjiţi, luaţi din cuibul lor şi duşi, aşa cum ne-au dus în mijlocul câmpului", îşi aminteşte Elena Vlădescu.

Privite astăzi, deportările au limite destul de clare în timp, iar patru sau cinci ani în Bărăgan pot părea o perioadă relativ scurtă atunci când e comparată cu istoria altor deportări din spaţiul sovietic. Pentru cei care i-au trăit însă, din momentul ajungerii în câmpul pustiu, anii au părut că se vor întinde la nesfârşit în acelaşi cerc strâmt al celor câţiva kilometri pe care îi puteau parcurge fără să fie luaţi la întrebări de nimeni. Fără o dată de expirare definitivă, domiciliul obligatoriu era reîmprospătat periodic fie la câteva luni, fie la un an, fără nicio certitudine a eliberării. În acest răstimp, peste 1.700 de oameni, dintre care câţiva zeci copii, îşi vor găsi sfârşitul în exilul forţat din Bărăgan.

Eliberările au început în 1955, iar în anul următor deja o parte semnificativă a celor care înduraseră perioada Bărăganului fie se întorceau acasă, fie începeau să-şi construiască iarăşi o viaţă în alte zone ale ţării. Cei care au revenit în casele din care fuseseră izgoniţi le-au găsit prădate. Lipseau şi cele mai mici lucruri: „Totuşi, uite, ne-a ajutat Dumnezeu şi-am scăpat şi de-acolo. (...) Ne-am pierdut lucrurile, ne-am pierdut din casă tot. Goală, până şi clanţele au fost luate. Au jefuit, au tras toţi care cum au putut! Şi mobilă, şi lucruri. (...) Şi ce-am auzit că este în sat pe la unii şi alţii n-au venit să ni le dea, dar nici nu ne-am mai dus! Şi ce-am cerut...a spus că nu, că este al meu şi nu pot să vi-l dau", îşi aminteşte Ana Babeţi momentul reîntoarcerii în sat.

Au rămas în urmă cei cu „circumstanţe agravante", fie proprietari de restaurante ori de cinematografe, fie activişti politici de diferite orientări. În următorul deceniu, zona va fi populată treptat de deţinuţii politici ieşiţi din închisori. În 1964, satele deportaţilor vor fi făcute una cu pământul, iar cimitirele arate fără discriminare, în tentativa regimului comunist de a pune capac peste negrii ani ‛50.

Am fost aruncaţi, vrând-nevrând, jos în câmp liber, bătut un păruşel unde-or scris numărul şi aici e locul! Păi, am mai gângăvit noi: «Păi, cum aici, că vine ploaie, că vine vreme urâtă...» «Nu! Aici vi-i locu'!» Am cedat, am rămas şi am stat acolo luni de zile... şi-am acceptat.

În ianuarie 1945, România văzuse deja maşinăria stalinistă la lucru atunci când era vorba de mutarea fără milă a unei populaţii dintr-o zonă în alta. Dacă deportările în Bărăgan n-au avut neapărat un caracter etnic, cele din 1945 au fost făcute exclusiv pe criterii etnice, iar dacă trenurile plecate din Banat în 1951 s-au oprit înainte să treacă graniţele ţării, cele plecate în 1945 au oprit definitiv doar în Donbasul sovietic. A fost doar o scenă dintr-un fenomen de amploare care se va desfăşura în întreaga Europă intrată sub talpa sovietică. De altfel, în februarie 1945, la Ialta, Stalin spunea fără nicio ezitare că URSS intenţionează să utilizeze forţa de muncă a civililor germani ca parte a despăgubirilor de război. Aliaţii n-au obiectat, Stalin a plecat mulţumit.

Planul era definitivat încă din decembrie 1944, când ministerul sovietic al Apărării ordona „mobilizarea şi internarea cu trimitere la muncă în URSS a tuturor etnicilor german apţi de muncă (n.r. - cu vârste între 17 şi 45 de ani pentru bărbaţi şi 18 şi 30 pentru femei) de pe teritoriile eliberate de Armata Roşie" din România, Iugoslavia, Ungaria, Bulgaria şi Cehoslovacia. Organizarea deportărilor avea să fie realizată de temutul NKVD - mai stipula ordinul - iar germanii aveau să fie aduşi în Donbas pentru a lucra în mine şi în metalurgie.

N-a contat nicio secundă că un astfel de transfer de populaţie nu era acceptat în actul prin care România întoarcea armele în august 1944. De altfel, guvernul Rădescu a protestat în faţa acţiunilor sovietice de arestare şi deportare atunci când au început, dar cu ocupaţia militară şi cu tăcere ori proteste cu jumătate de gură pe liniile telefonice de la Washington şi Londra, sovieticii n-au avut nicio piedică. Rămâne celebră replica spusă de Winston Churchill ministrului de Externe al Marii Britanii, Anthony Eden, într-o conversaţie purtată pe 18 ianuarie 1945: „De ce ne agităm atât de faptul că ruşii îi deportează din România pe saxoni şi alţii? A fost clar că ruşii îşi vor exercita voinţa în această sferă. Oricum ar fi, nu putem să facem nimic".

Ridicările germanilor apţi de muncă au fost realizate atât de armata sovietică, cât şi de cea română, în special între 10 şi 20 ianuarie 1945, chiar dacă arestarea şvabilor din Satu Mare a început chiar mai devreme. Abuzurile au curs în lanţ: oameni care nu bifau criteriile de vârstă fiind arestaţi, la fel şi cei bolnavi ori care aveau nume germane, chiar dacă nu se consideraseră niciodată etnici germani. Deşi deţinuţilor li se permitea să-şi aducă cu ei haine groase, mâncare şi alte ustensile, pentru mulţi nu a fost posibil să-şi strângă aceste lucruri pentru că au fost pur şi simplu ridicaţi de pe stradă. Numărul total al şvabilor din Sătmar şi din Banat, şi al saşilor din Transilvania care au luat drumul Rusiei, s-a ridicat la aproape 70.000 de persoane.

Mai mult, dintre cei rămaşi în urmă nu toţi aveau să se bucure de libertate. Căci printre precizările guvernului român în scrisoarea de protest faţă de deportări s-a numărat şi efectul acestora asupra economiei României. Aşa că, pe 19 februarie 1945, generalul sovietic Vinogradov a ordonat formarea de echipe de muncă cu toţi germanii care reuşiseră să evite într-un fel sau altul aşa-numita „mobilizare" - astfel, au fost şi ei trimişi la muncă forţată în următorii ani, doar că în interiorul graniţelor României.

Cei care au reuşit să se mai întoarcă au făcut-o treptat. Primii au fost cei care, după câteva luni de sclavie în minele ori fabricile sovietice, n-au mai putut munci. Aproximativ 8.000 de persoane s-au întors în România spre finalul anului 1945, fiind urmaţi de alţii în februarie 1946, pe fondul unui val de îmbolnăviri printre deportaţi în iarna acelui an. Primul val important de eliberări a persoanelor apte de muncă a avut loc în 1948, urmat de anularea completă a deportărilor în anul următor. Dintre saşi, populaţia etnic germană în cazul căreia datele istorice permit o imagine mai clară asupra deportărilor, au murit în Donbas sau pe drumul de întoarcere spre Transilvania ori Germania puţin peste 3.000 de oameni dintre cei aproximativ 30.000 de deportaţi.