ZC
ZC




ZC




Amintiri de prin Phoenicia

Postat la: 05.08.2024 | Scris de: ZIUA NEWS

Amintiri de prin Phoenicia

Până la Mica Ţiganiadă, fusesem un timişorean prin (ad)opţiune, care, ştia, desigur, că „Phoenix"-ul există, care-i ascultase primul disc, cel cu Hei, tramvai... şi cu Canarul, din anii inocentei mode „retro".

Nu eram, însă, un fan „Phoenix", - ceea ce nu sunt nici azi, orice „fanism" fiindu-mi străin dintotdeauna. Apoi, ca să fii fanul (fetişistul sau idolatrul) unui fenomen, trebuie să-l adori de la minimă distanţă. (Ceea ce, iarăşi, nu e cazul meu. - Să adaug, tot în paranteză, că n-am mentalitate de orfan; or, fanul tocmai asta are, de unde şi nevoia-i însăşi de o tutelă cvasi-paternală.)

Un demi-fan al lor era Ujică, Andrei Ujică, tânărul meu amic -, ba, pe atunci, chiar mult mai tânăr (născut în '51; iar eu, în '42).
El a venit la mine, într-o zi, spunându-mi că e zor-nevoie să scriem (sau, mai exact, să scriu) un text pentru băieţii de la „Phoenix". Melodia exista, dar, fără vorbe, ea putea fi, cel mult, fredonată. Cine s-o fredoneze? În nici un caz, Andrei...

Care a scos din buzunarul de la piept un petic de hârtie albă cu caroiaje albăstrii (dintr-un caiet de aritmetică, pesemne), pe care apăreau marcate silabele cu accent şi fără, adică schema metrică pe care urma s-o umplu cu nişte cuvinte. Trei rânduri a câte cinci liniuţe fiecare (trei drepte, două curbe): ˉ ˘ ˉ ˘ ˉ , plus un al patrulea cu, numai, trei: ˉ ˉ ˉ . Ritmul era trohaic; muzica, în schimb, necunoscută: o „auzeam" ca pe bătaia apatică a unui metronom.

Am început să umplu schema vidă (cum torni metal topit într-o matriţă!) cu: Trec ţi-gani pe drum/ Dru-mu-i plin de fum,/ Fu-mu-i plin de scrum:/ Focardea... Cred că mă gândeam la M. R. P., la Cânticele-i ţigăneşti şi la elogiul unei libertăţi de tip anarho-romanţios, la antipodul celei definite ca „necesitate înţeleasă"!

Cât despre strofele finale, care mimează limba ţigănească, am sunat-o, la Turnu Severin, pe mama, cerându-i să mi le dicteze pe silabe, ea amintindu-şi-le din copilărie, când, jucând diverse jocuri, acestea îşi aveau (ca şi acum?) propriile lor numărători (countings, comptines).

Ăsta a fost debutul. Au urmat Anule, hanule, Muzica şi muzichia (pe ritmuri date, şi acestea, - punând la lucru o imaginaţie, cum spune Valéry, formală), plus textele de „umplutură" din Mugur de fluier (titlul îi aparţine amicului Victor Cârcu).

Abia apoi i-am cunoscut pe Phoenicşi, la un concert al lor, de gală (la Clubul CFR din Timişoara), când, între altele, a avut loc premiera acestor viitoare hituri. Ne-am cunoscut în pauza concertului, - şi după.

I-am frecventat, însă, sporadic, pentru că modul meu de viaţă nu era unul „de echipă": scrisul presupune, din păcate, solitudine, ba chiar însingurare. Or, ei trăiau ca „în cantonament". Ceea ce nu m-a împiedicat, ba dimpotrivă, să colaborez, „mişto", cu ei.

Cu Nicu Covaci, mai cu seamă, - care, am mai (tot) spus-o, avea bossă de boss!* Un veritabil şef se naşte, nu se face. Eu, care nu prea am vocaţia asta, m-am pus la dispoziţia lui. Era, de altfel, foarte receptiv. (A acceptat, de pildă, să cânte în franceza veche, una de pe la 1200: „Monoceros est une beste...", - în care eu vedeam un antidot al unui neaoşism cam haiducesc! (Compozitor avea să fie Josef Kappl, foarte inspirat melodic, ca şi, nu mai puţin, instrumental, cu evocatoru-i dublu flaut.) Înclinaţia pentru arhaic a lui Covaci coincidea, în parte, cu a mea, curios, la epoca aceea, de simbologie şi bestiarii.

Prin Andrei, îl cunoscusem, la Jimbolia, pe părintele M. Avramescu, alias Ionathan X Uranus, avangardist ironic şi mare simbolog, cu care... „jimbologizam", în trei, - în pofida riscului, real, de a fi luaţi drept nişte „frontierişti" (şi, uneori, a unor martori inoportuni şi ignoranţi, care ştiam că dau raportul).

Cantafabule-le, din asta au ieşit. Iniţiativa, literar vorbind, îmi aparţine. De fapt, pornisem de la numele de „Phoenix". El nu putea rămâne o simplă etichetă, o firmă exterioară (şi cam naiv-grandilocventă); trebuia, adică, justificat organic sau lăuntric - nu, bineînţeles, ca nomen omen (ceea ce este mult prea prezumţios), dar la singurul mod posibil, acela cultural (sau simbologic).

Pasărea Phoenix i-a „chemat" pe ceilalţi: Inorog, Aspidă, Vasilisc, Scarabeu, Calandrinon, Sirenă, Dulf... Ei nu erau eroi ai muncii socialiste (făcând, cel mult, figură de vagi ilegalişti), dar, graţie Phoenixului (pasărea şi grupul), li s-a dus buhul chiar şi pe stadioane, - până în ziua când, la fel de tainic cum se iviseră, au amuţit.

Șerban Foarță

loading...
PUTETI CITI SI...

Amintiri de prin Phoenicia

Postat la: 05.08.2024 | Scris de: ZIUA NEWS

0

Până la Mica Ţiganiadă, fusesem un timişorean prin (ad)opţiune, care, ştia, desigur, că „Phoenix"-ul există, care-i ascultase primul disc, cel cu Hei, tramvai... şi cu Canarul, din anii inocentei mode „retro".

Nu eram, însă, un fan „Phoenix", - ceea ce nu sunt nici azi, orice „fanism" fiindu-mi străin dintotdeauna. Apoi, ca să fii fanul (fetişistul sau idolatrul) unui fenomen, trebuie să-l adori de la minimă distanţă. (Ceea ce, iarăşi, nu e cazul meu. - Să adaug, tot în paranteză, că n-am mentalitate de orfan; or, fanul tocmai asta are, de unde şi nevoia-i însăşi de o tutelă cvasi-paternală.)

Un demi-fan al lor era Ujică, Andrei Ujică, tânărul meu amic -, ba, pe atunci, chiar mult mai tânăr (născut în '51; iar eu, în '42).
El a venit la mine, într-o zi, spunându-mi că e zor-nevoie să scriem (sau, mai exact, să scriu) un text pentru băieţii de la „Phoenix". Melodia exista, dar, fără vorbe, ea putea fi, cel mult, fredonată. Cine s-o fredoneze? În nici un caz, Andrei...

Care a scos din buzunarul de la piept un petic de hârtie albă cu caroiaje albăstrii (dintr-un caiet de aritmetică, pesemne), pe care apăreau marcate silabele cu accent şi fără, adică schema metrică pe care urma s-o umplu cu nişte cuvinte. Trei rânduri a câte cinci liniuţe fiecare (trei drepte, două curbe): ˉ ˘ ˉ ˘ ˉ , plus un al patrulea cu, numai, trei: ˉ ˉ ˉ . Ritmul era trohaic; muzica, în schimb, necunoscută: o „auzeam" ca pe bătaia apatică a unui metronom.

Am început să umplu schema vidă (cum torni metal topit într-o matriţă!) cu: Trec ţi-gani pe drum/ Dru-mu-i plin de fum,/ Fu-mu-i plin de scrum:/ Focardea... Cred că mă gândeam la M. R. P., la Cânticele-i ţigăneşti şi la elogiul unei libertăţi de tip anarho-romanţios, la antipodul celei definite ca „necesitate înţeleasă"!

Cât despre strofele finale, care mimează limba ţigănească, am sunat-o, la Turnu Severin, pe mama, cerându-i să mi le dicteze pe silabe, ea amintindu-şi-le din copilărie, când, jucând diverse jocuri, acestea îşi aveau (ca şi acum?) propriile lor numărători (countings, comptines).

Ăsta a fost debutul. Au urmat Anule, hanule, Muzica şi muzichia (pe ritmuri date, şi acestea, - punând la lucru o imaginaţie, cum spune Valéry, formală), plus textele de „umplutură" din Mugur de fluier (titlul îi aparţine amicului Victor Cârcu).

Abia apoi i-am cunoscut pe Phoenicşi, la un concert al lor, de gală (la Clubul CFR din Timişoara), când, între altele, a avut loc premiera acestor viitoare hituri. Ne-am cunoscut în pauza concertului, - şi după.

I-am frecventat, însă, sporadic, pentru că modul meu de viaţă nu era unul „de echipă": scrisul presupune, din păcate, solitudine, ba chiar însingurare. Or, ei trăiau ca „în cantonament". Ceea ce nu m-a împiedicat, ba dimpotrivă, să colaborez, „mişto", cu ei.

Cu Nicu Covaci, mai cu seamă, - care, am mai (tot) spus-o, avea bossă de boss!* Un veritabil şef se naşte, nu se face. Eu, care nu prea am vocaţia asta, m-am pus la dispoziţia lui. Era, de altfel, foarte receptiv. (A acceptat, de pildă, să cânte în franceza veche, una de pe la 1200: „Monoceros est une beste...", - în care eu vedeam un antidot al unui neaoşism cam haiducesc! (Compozitor avea să fie Josef Kappl, foarte inspirat melodic, ca şi, nu mai puţin, instrumental, cu evocatoru-i dublu flaut.) Înclinaţia pentru arhaic a lui Covaci coincidea, în parte, cu a mea, curios, la epoca aceea, de simbologie şi bestiarii.

Prin Andrei, îl cunoscusem, la Jimbolia, pe părintele M. Avramescu, alias Ionathan X Uranus, avangardist ironic şi mare simbolog, cu care... „jimbologizam", în trei, - în pofida riscului, real, de a fi luaţi drept nişte „frontierişti" (şi, uneori, a unor martori inoportuni şi ignoranţi, care ştiam că dau raportul).

Cantafabule-le, din asta au ieşit. Iniţiativa, literar vorbind, îmi aparţine. De fapt, pornisem de la numele de „Phoenix". El nu putea rămâne o simplă etichetă, o firmă exterioară (şi cam naiv-grandilocventă); trebuia, adică, justificat organic sau lăuntric - nu, bineînţeles, ca nomen omen (ceea ce este mult prea prezumţios), dar la singurul mod posibil, acela cultural (sau simbologic).

Pasărea Phoenix i-a „chemat" pe ceilalţi: Inorog, Aspidă, Vasilisc, Scarabeu, Calandrinon, Sirenă, Dulf... Ei nu erau eroi ai muncii socialiste (făcând, cel mult, figură de vagi ilegalişti), dar, graţie Phoenixului (pasărea şi grupul), li s-a dus buhul chiar şi pe stadioane, - până în ziua când, la fel de tainic cum se iviseră, au amuţit.

Șerban Foarță

albeni
comentarii
Adauga un comentariu
Adauga comentariu

Nume*

Comentariu

Trimite

ULTIMA ORA



DIN CATEGORIE

  • TOP CITITE
  • TOP COMENTATE