Cea mai frumoasă e totuși melancolia

Postat la: 14.10.2024 |

Cea mai frumoasă e totuși melancolia

Vremurile trecute, cele din comunism, nu au apus total în mintea celor care le-au trăit cândva. N-am găsit, cel puțin noi, mediocri, nespecialiști, - grupul în care mă învârt -, un răspuns mulțumitor la întrebarea „Cum am ajuns să arătăm așa, ca oameni?". N-am reușit niciodată, deși am trăit jumătate din viață în comunism, iar cealaltă, după `89!

Istoriile noastre de viață sunt una mai complexă decât cealaltă, dar asta nu ne ajută cu nimic: suntem prea vulnerabili în fața pierderilor noastre. Din ce în ce mai vulnerabili, deși așteptăm în fiecare secundă mai binele, distanța dintre ceea ce am sperat și ceea ce trăim parcă se tot mărește.

Am citit recent o carte, de maximă sinceritate, despre ceea ce a însemna să fii scriitor în comunism. Cartea chiar așa se numește: „Scriitor în comunism - niște amintiri". Autorul este un prozator cunoscut, dar eu nu știu dacă volumul are sau nu calitate literară. Mediocru asumat fiind, nu-mi permit asemenea judecăți. Cert este că autorul a dorit, încă de la o vârstă fragedă să devină scriitor.

„Aveam 24 de ani - mărturisește autorul -, și nici o meserie și n-aveam chef să-mi servesc patria prin vreun birou puturos, futându-mi din când în când colegele și îmbătîndu-mă după program. Nu, eu voiam să mă îmbăt în timpul programului și după program să scriu. Ce mai tura-vura, îmi doream ca un câine în călduri cățeaua, să ajung scriitor. (...) Printre alte multe griji, comuniștii au avut-o și pe aia de a nu-i lăsa pe artiști prea mult în stare de trezie. Fiindcă un artist pilit nu dorește decât să se îmbete ca lumea. (...) Oricine publica pe vremea aceea o carte devenea membru al Fondului Literar, care fond dădea împrumuturi fără dobândă și scadență scriitorilor. Așadar, nu mai trebuia să muncești nimic (nici măcar să scrii), puteai în schimb, ca să nu mori de plictiseală, să te îmbeți zilnic".

Alții spun că scrisul e ceva foarte special, e exercitarea harului scriiturii, dat de Dumnezeu, că vrei tu, sau nu vrei. Că scriitorul este acel om, care nutrește o milă imensă față de condiția umană. Omul care prin scrisul lui imaginează acele cărți în care noi, cei netalentați, mediocri, găsim „fotografia" propriilor noastre momente de suferință; altfel, cum am putea să atribuim cărților scopul de a transforma durerea și dezamăgirea în melancolie?

Mă uit în jur și văd cum există oameni care pot să se bucure și să se amuze plenar de tragedia unui om. El se cheamă acum Nelu Tătaru, dar numele și destinele multor altora s-au derulat pe ecranele televiziunilor, la cheremul prompteristelor, gata oricând să se amuze sau să calce în picioare această imensă tregedie - de a fi om, cu toate părțile lui bune și rele.

Toate acestea ne duc înspre un fel de melancolie. Fiindcă privind acest spectacol agramat și otrăvit, n avem încotro și iuăm act despre structura tragică a vieții noastre. Înțelegem astfel că, de fapt, nimeni nu se chinuie să înțeleagă o altă persoană. Înțelegem, cum spunea de Botton, că singurătatea e universală și că fiecare viață de pe lumea asta are parte cu asupra de măsură de rușine și de necazuri.

Cred că noi, mediocrii nespecialiști, care nu le știm pe toate, ocupați mai puțin cu datul de direcții și explicații al tot și toate, suntem cei mai predispuși la melancolie.

Ce să spun? Nu-i invidiez deloc pe cei care vor neapărat să trăiască la maximum fiecare clipă a vieții lor și, mai mult, vor să fie primii: pliticieni celebri, artiști, bloggeri, creatori de conținut, (oooooo!, daaaaa! creatori de conținut!!!), CEO de mare succes, primii în topul bogaților, cei mai buni scriitori, viitoarele Premii Nobel, etc, etc....

Pentru aceștia viața e, de fapt, mult mai simplă, dar este o viață care se trăiește "nervos", individul fiind într-un concurs continuu.

Pentru cei mediocri și melancolici, e chiar mai greu: știm că lucrurile care ne plac cel mai mult ne duc în tragismul eternului conflict: cum să nu pățim nimic și totuși, să spunem adevărul fără menajamente și că continuăm să fim liberi? Cum să avem o situație materială bună și totuși să nu depindem de nimeni? Cum să mâncăm tot ce ne dorim, cum să lenevim și să ne satisfacem toate chichițele sexuale, cum să fumăm cigars cubaneze cu cafea de Guatemala, dar să nu fim păcătoși și grași, ci creștini credincioși, cu o bună imagine? Cum să facem să trăim bine, neatomizați, să avem mulți prieteni în jur, în comunități relativ unite, dar să nu fim amenințați de tributul pe care trebuie să-l dăm acestei societăți?

„Înțelepciunea atitudinii melancolice - scrie de Botton -, constă în a înțelege că suferința noastră ține de esența umanității. Melancolia evocă o perspectivă impersonală asupra suferinței. Nutrește o milă din ce în ce mai mare față de condiția umană".

Oricum ai lua-o, cel mai bine e să fii melancolic. Scriitor n-are rost să devii, Fondul Literar nemaiexistând, iar ca cititor sau privitor la tv., nu te poți (mai) regăsi decât într-o literatură care prezintă pedepse, arestări, încălcări ale normelor umanității, sau în rânjetul de satisfacție al promptesistelor care fac „investigații" în direct.

...Îți rămâne melancolia amintirilor, din vremea când ura față de ceilalți nu era atât de manifestă, iar ura de sine putea, cumva, să fie stăvilită...

Octavian Hoandră

loading...
PUTETI CITI SI...

Cea mai frumoasă e totuși melancolia

Postat la: 14.10.2024 |

0

Vremurile trecute, cele din comunism, nu au apus total în mintea celor care le-au trăit cândva. N-am găsit, cel puțin noi, mediocri, nespecialiști, - grupul în care mă învârt -, un răspuns mulțumitor la întrebarea „Cum am ajuns să arătăm așa, ca oameni?". N-am reușit niciodată, deși am trăit jumătate din viață în comunism, iar cealaltă, după `89!

Istoriile noastre de viață sunt una mai complexă decât cealaltă, dar asta nu ne ajută cu nimic: suntem prea vulnerabili în fața pierderilor noastre. Din ce în ce mai vulnerabili, deși așteptăm în fiecare secundă mai binele, distanța dintre ceea ce am sperat și ceea ce trăim parcă se tot mărește.

Am citit recent o carte, de maximă sinceritate, despre ceea ce a însemna să fii scriitor în comunism. Cartea chiar așa se numește: „Scriitor în comunism - niște amintiri". Autorul este un prozator cunoscut, dar eu nu știu dacă volumul are sau nu calitate literară. Mediocru asumat fiind, nu-mi permit asemenea judecăți. Cert este că autorul a dorit, încă de la o vârstă fragedă să devină scriitor.

„Aveam 24 de ani - mărturisește autorul -, și nici o meserie și n-aveam chef să-mi servesc patria prin vreun birou puturos, futându-mi din când în când colegele și îmbătîndu-mă după program. Nu, eu voiam să mă îmbăt în timpul programului și după program să scriu. Ce mai tura-vura, îmi doream ca un câine în călduri cățeaua, să ajung scriitor. (...) Printre alte multe griji, comuniștii au avut-o și pe aia de a nu-i lăsa pe artiști prea mult în stare de trezie. Fiindcă un artist pilit nu dorește decât să se îmbete ca lumea. (...) Oricine publica pe vremea aceea o carte devenea membru al Fondului Literar, care fond dădea împrumuturi fără dobândă și scadență scriitorilor. Așadar, nu mai trebuia să muncești nimic (nici măcar să scrii), puteai în schimb, ca să nu mori de plictiseală, să te îmbeți zilnic".

Alții spun că scrisul e ceva foarte special, e exercitarea harului scriiturii, dat de Dumnezeu, că vrei tu, sau nu vrei. Că scriitorul este acel om, care nutrește o milă imensă față de condiția umană. Omul care prin scrisul lui imaginează acele cărți în care noi, cei netalentați, mediocri, găsim „fotografia" propriilor noastre momente de suferință; altfel, cum am putea să atribuim cărților scopul de a transforma durerea și dezamăgirea în melancolie?

Mă uit în jur și văd cum există oameni care pot să se bucure și să se amuze plenar de tragedia unui om. El se cheamă acum Nelu Tătaru, dar numele și destinele multor altora s-au derulat pe ecranele televiziunilor, la cheremul prompteristelor, gata oricând să se amuze sau să calce în picioare această imensă tregedie - de a fi om, cu toate părțile lui bune și rele.

Toate acestea ne duc înspre un fel de melancolie. Fiindcă privind acest spectacol agramat și otrăvit, n avem încotro și iuăm act despre structura tragică a vieții noastre. Înțelegem astfel că, de fapt, nimeni nu se chinuie să înțeleagă o altă persoană. Înțelegem, cum spunea de Botton, că singurătatea e universală și că fiecare viață de pe lumea asta are parte cu asupra de măsură de rușine și de necazuri.

Cred că noi, mediocrii nespecialiști, care nu le știm pe toate, ocupați mai puțin cu datul de direcții și explicații al tot și toate, suntem cei mai predispuși la melancolie.

Ce să spun? Nu-i invidiez deloc pe cei care vor neapărat să trăiască la maximum fiecare clipă a vieții lor și, mai mult, vor să fie primii: pliticieni celebri, artiști, bloggeri, creatori de conținut, (oooooo!, daaaaa! creatori de conținut!!!), CEO de mare succes, primii în topul bogaților, cei mai buni scriitori, viitoarele Premii Nobel, etc, etc....

Pentru aceștia viața e, de fapt, mult mai simplă, dar este o viață care se trăiește "nervos", individul fiind într-un concurs continuu.

Pentru cei mediocri și melancolici, e chiar mai greu: știm că lucrurile care ne plac cel mai mult ne duc în tragismul eternului conflict: cum să nu pățim nimic și totuși, să spunem adevărul fără menajamente și că continuăm să fim liberi? Cum să avem o situație materială bună și totuși să nu depindem de nimeni? Cum să mâncăm tot ce ne dorim, cum să lenevim și să ne satisfacem toate chichițele sexuale, cum să fumăm cigars cubaneze cu cafea de Guatemala, dar să nu fim păcătoși și grași, ci creștini credincioși, cu o bună imagine? Cum să facem să trăim bine, neatomizați, să avem mulți prieteni în jur, în comunități relativ unite, dar să nu fim amenințați de tributul pe care trebuie să-l dăm acestei societăți?

„Înțelepciunea atitudinii melancolice - scrie de Botton -, constă în a înțelege că suferința noastră ține de esența umanității. Melancolia evocă o perspectivă impersonală asupra suferinței. Nutrește o milă din ce în ce mai mare față de condiția umană".

Oricum ai lua-o, cel mai bine e să fii melancolic. Scriitor n-are rost să devii, Fondul Literar nemaiexistând, iar ca cititor sau privitor la tv., nu te poți (mai) regăsi decât într-o literatură care prezintă pedepse, arestări, încălcări ale normelor umanității, sau în rânjetul de satisfacție al promptesistelor care fac „investigații" în direct.

...Îți rămâne melancolia amintirilor, din vremea când ura față de ceilalți nu era atât de manifestă, iar ura de sine putea, cumva, să fie stăvilită...

Octavian Hoandră

albeni
comentarii
Adauga un comentariu
Adauga comentariu

Nume*

Comentariu

Trimite

ULTIMA ORA



DIN CATEGORIE

  • TOP CITITE
  • TOP COMENTATE