• Tweet

O dată cu recentul scandal sexual izbucnit la SNSPA - borna zero a neomarxismului universitar-sorosist din România, scena politică americană s-a cam estompat pentru analiștii români. Națiunea e, totuși, suficient de "opărită" - observ -, cu candidații la preșidenție și situația din America.

Noroc, (iarăși!) cu câte o blondă promperistă, care știe ce și cum, cu tot ce este în spatele și în fața mișcărilor politice de peste Ocean. Știe ce va face "Ciruamp", dacă "Chiemăla" va avea șanse să câștige competiția electorală, dar și dacă numiții "Bășir", "Gioși Șăpiro" și încă alți doi titani ai partidului Democrat o vor susține sau nu.

Maximum a fost când toată planeta se întreba ce e de făcut cu Secret Service-ul american după demisia șefei, o blondă de la tv. a punctat clar, spre fericirea întregului mapamond: "trebuiesc revăzute prtocoalele de acțiune!"
Într-o secundă, toată lumea politică a planetei a respirat ușurată.
Considerând, și eu, problema rezolvată, am putut să reiau cartea de care mă apucasem: anume, convorbirile lui Pierre Manent cu Benedicte Delorme-Montini, (cu adevărat!) specialistă în analiza politică, care scrie frecvent în prestigioasa revistă "Le Debat"
Pierre Manent este director de studii la École des Hautes Études en Sciences Sociales din Paris, membru fondator al prestigioasei reviste "Commentaire" şi unul dintre cei mai subtili interpreţi ai gândirii politice occidentale.
Multe dintre cărţile sale - printre care Histoire intellec­tuelle du libéralisme, La Cité de l'homme, Naissances de la politique moderne sau La Raison des nations - au fost traduse în română. Cartea de faţă, - așa cum suntem atenționați din start -, e un dialog despre parcursul intelectual al lui Manent şi marile opţiuni politice ale lumii moderne.
"Interesul meu pentru politică a fost foarte-foarte precoce. Îmi vine să spun că s-a născut în clipa în care americanii au ajuns în grădina bunicii... Aveam şapte ani. Era o zi de vară.
Mă foiam pe lângă tatăl meu, foarte mulţumit că sunt băiat mare şi că-l pot ajuta să facă nu ştiu ce. Fericit să trăiesc asemenea clipe, i-am spus ceva ce auzisem cu siguranţă la şcoală, şi anume ce tipi formidabili sunt americanii. Răspunsul tatălui meu a fost atât de usturător, încât îmi amintesc şi-acum ce tare m-a lovit şi cât de dezamăgit am fost.
Aşa am descoperit experienţa politică. Şi cum sentimentele pe care le încercam faţă de americani au fost reprimate cu severitate, am înţeles în chip obscur, dar cu multă forţă, că existau subiecte care trezeau opoziţii violente şi că opinia tatălui meu putea fi foarte diferită de opinia tovarăşilor mei de şcoală.
Pe scurt, descopeream astfel caracterul conflictual al vieţii politice, descopeream pasiunea politică. Nu e rău să fii iniţiat în politică înţelegând că ea e ceva conflictual, în care sunt adeseori amestecaţi americanii!"
România se va adapta în cazul în care Donald Trump va reveni la Casa Albă: "România se va adapta cu Trump. Să nu îl uităm pe domnul Dragnea care a fost primul care s-a repezit la Ierusalim să deschidă ambasadă, să mute ambasada atunci când Trump a cerut acest lucru. Deci, noi ne-am dus într-o direcție cu războiul din Ucraina care va ține la nesfârșit și acum o să ne adaptăm. Să nu uităm că românii sunt extraordinar de adaptabili."
Politica românescă externă este practic inexistentă, iar atunci când este, arată așa ca și cea internă, subsumată intereselor altora. O să fim "tot pe acolo" în aceste noi aranjamente cum am fost și în cele de dinainte de Trump, dacă acesta va câștiga alegerile.
Alina Mungiu are perfectă dreptate. "În fond, foarte puțin din ceea ce facem noi pleacă din convingere. Altfel, interesele noastre fundamentale rămân aceleași. Noi avem motive să ne fie frică de Rusia și avem interese deosebite față de Rusia, dar nici Trump nu trebuie crezut că e un iubitor al Rusiei. E un simplu cineva care nu e un iubitor al Ucrainei și care va căuta alte căi de a rezolva aceste probleme".
Alina Mungiu-Pippidi a mai spus un mare adevăr, acela că "SUA au o mare vină pentru ce s-a întâmplat în Ucraina, pentru că Europa era mai degrabă prudentă și ar fi încercat să nu se ajungă în această situație. Suntem în situația foarte riscantă ca americanii să ne țină mai puțin spatele. Eu nu cred că deloc, acest lucru ar fi contra doctrinei de politică externă americană".
Nu e o situație tocmai comodă. S-ar putea să rămânem mofluzi, așa cum am mai rămas, în istorie. Românii la ananghie au mai așteptat de pomană niște americani, care n-au mai venit niciodată...
Manent, un spirit și un mare scriitor, a înțeles la 7 ani cum devine treaba cu politica și cu americanii...
"Interesul meu pentru politică a fost foarte-foarte precoce. Îmi vine să spun că s-a născut în clipa în care americanii au ajuns în grădina bunicii... Aveam şapte ani. Era o zi de vară". - mărturisește el.
Mă foiam pe lângă tatăl meu, foarte mulţumit că sunt băiat mare şi că-l pot ajuta să facă nu ştiu ce. Fericit să trăiesc asemenea clipe, i-am spus ceva ce auzisem cu siguranţă la şcoală, şi anume ce tipi formidabili sunt americanii"
Cumva, asemeni ca în cazul lui Manent, și al câtorva din prietenii mei din tinerețe a debutat altfel: tata care suferise ani de pușcărie grea, eliberat cu plămânii distruși, ștampilat drept "chiabur"și obligat să dea, pentru asta, în fiecare an un porc de 200 de kilograme, continua, cu urechea în aparatul de radio, să aștepte niște americani cărora nici prin creanga minții nu se gândeau să vină să ne salveze...
Răspunsul tatălui marelui profesor francez a fost "atât de usturător, încât îmi amintesc şi-acum ce tare m-a lovit şi cât de dezamăgit am fost. Aşa am descoperit experienţa politică. Şi cum sentimentele pe care le încercam faţă de americani au fost reprimate cu severitate, am înţeles în chip obscur, dar cu multă forţă, că existau subiecte care trezeau opoziţii violente şi că opinia tatălui meu putea fi foarte diferită de opinia tovarăşilor mei de şcoală.
Eu am continuat, împreună cu alți proști (mediocri, ca și mine!) să credem în prietenia româno-americană, care ne va salva. N-a fost să fie... Culmea e că pe tot parcursul tinereții am continuat să iubesc o americă pe care mi-o confecționasem în suflet: cu muzica și cu literatura ei, cu libertatea de a-ți hotărî singur soarta. Între prietenii mei, nu se putea concepe că eliberat din "raiul comunist" te-ai putea îndrepta spre altă țară decât America.
Oricum, pentru cei care au/am trăit în ultimii douăzeci de ani în România nu se poate să teci cu vederea ce declară dl. Victor Ponta, fost prim ministru al României: "România a fost și mai este un experiment, dar este un experiment pe final. Eu îi spun Guantanamo, în sensul de teritoriu american, dar unde nu se aplică regulile americane. Aici s-au testat niște chestii în sensul de cum poate fi condusă o țară de oameni care nu sunt aleși, nu se supun votului, dar care decid: "Orban, nu vrem să candidezi la primărie. DOSAR! Ponta, nu vrem să mai rămâi prim-ministru. DOSAR! Dragnea, nu poți să fii premier. DOSAR!". În România s-a experimentat. Modelul acesta, după ce a fost testat în laboratorul România, se extinde. Acum în Franța l-au prins pe Fillon, iar în Italia îl cercetează pe tatăl lui Matteo Renzi".
Cu toate astea, la mine nu s-a întâmplat ceea ce i s-a întâmplat eminentului profesor Pierre Manent.
Sentimentele pe care le încercam faţă de americani nu mi-au fost reprimate cu severitate. Am continuat să iubesc acea americă a mea, cu Jimi Hendrix, Cu Woodstok, cu Miles Davies și Big Mama Thorton, a lui Hemingway, Tenesee Williams și William Carlos Williams. Abia acum am înţeles în chip obscur, dar cu multă forţă, că între țări nu există prietenii, ci doar interese.
Da, există subiecte care trezesc opoziţii violente. Acesta este acum unul dintre ele. Iar opinia mea și a generației mele, este foarte diferită de opinia multor altora... Oricum, ceace îmi e foarte clar este adevărul acestei fraze a lui Pierre Manent: Nu e rău să fii iniţiat în politică înţelegând că ea e ceva conflictual, în care sunt adeseori amestecaţi americanii!"

Octavian Hoandra