Ei pot, dar noi putem?

• Tweet

Nici n-am apucat, noi, ziariștii, cei de-aici, de la Paris, să ne trimitem corespondențele în țară după izbânzile alor noștri, că, pe Facebook, politicienii de rang înalt s-au și băgat repede sub reflectoare! Că bravo, David, că suntem mândri de voi, băieți, că vă iubim și cu argint, fetelor!...

Platitudini, vorbe goale cu care să-și ia porția de like-uri indicată de așa-zisele agenții de comunicare, agenții care le papă banii. Din patru în patru ani, își aduc și ei aminte cât de important e sportul pentru sănătate, pentru formarea în viață a copiilor, pentru creșterea stimei de sine și cum hrănește victoria sportivă mândria națională. Dar, după ce fac pozele cu medaliații, pa, nu-i mai vezi nici măcar că vorbesc despre sport, darămite să și facă ceva. Din când în când, le mai bate cineva obrazul, dar nu se sinchisesc ei de asta. Ce, s-a'ntâmplat ceva după ce Ana-Maria s-a întors de la Tokyo cu argintul olimpic pe piept și le-a întors spatele ca să-i trezească? Nimic!

Acum are cineva speranțe că discursul mobilizator al lui David, care bate șaua să priceapă iapa, va schimba cumva optica? Sportul interesează politicul în măsura în care poate aduce voturi. Dar copiii nu votează! Atunci, ce-și zic ei: iau mai multe voturi de la părinți dacă fac un teren de sport pentru copii? Dacă iau, atunci, hai să-l fac. Cum? A ieșit terenul în pantă? Câștigă doar echipa din deal? Nu-i bai, au trecut alegerile, mai vedem noi peste patru ani, poate facem atunci o pistă de alergare, că acolo nu e o nenorocire dacă e înclinată puțin. N-avem loc de turnată? Care e problema? Să-ntoarcă brusc, la 90 de grade, că doar n-o să ratăm noi acum banii europeni pentru asta. Ce, stăm în loc de-o turnată!? Cum? Trebuie două? Atunci lăsați-o baltă!...

Ne vine să râdem, nu? Dar așa se întâmplă, nu e doar o parabolă, așa s-a întâmplat în România reală, în România nefardată! Da, s-au făcut în România terenuri de fotbal în pantă pe bani europeni! Da, există, și nu prin vreun cătun uitat de lume, ci chiar în București, la o școală, pistă de atletism dreptunghiulară, pentru care s-au plătit bani! Da, David Popovici se antrenează afară, într-un bazin făcut pe vremea lui Pazvante. Da, generații întregi de copii au făcut sărituri în apă la saltele, căci renovarea platformei de la "23 August" a durat o veșnicie, iar la "Tineretului", unde s-ar mai fi putut, măcar vara, s-a făcut restaurant. De! Cum să strici un teren la Șosea pe un ștrand, când acolo poți scoate bani grei vânzând bere...

Nu visăm să avem noi stadionul de atletism văzut la Tokyo și nici un Stade de France, ca aici, la Paris, nu-mi închipui c-o s-avem vreodată, dar mor de ciudă că vecinii de la vest, cu o populație pe jumătate din cât avem noi, au făcut o arenă pentru atletism de stă mâța-n coadă! Și toate laudele le-au primit pentru modul în care au organizat anul trecut Campionatele Mondiale de Atletism. Și ce mă doare și mai tare este că nu ne ridicăm cozorocul de la șapcă să putem vedea mai departe.

De vreo două zile, World Athletics a anunțat că lucrează deja la proiectul reintroducerii probei de cros la Jocurile Olimpice. Dar ineditul constă în faptul că se dorește ca această probă să se desfășoare în cadrul Jocurilor Olimpice de iarnă! Or, eu, după o asemenea veste, aș fi făcut deja un plan pentru România, care să ne schimbe puțin statutul din țară doar prezentă la Jocurile Olimpice de iarnă în țară care se bate pentru medalii! Școala românească de alergare nu cred că a murit. Dealuri avem, slavă Domnului! Sportivi de care n-a auzit nimeni, dar care participă cu mare succes la maratoanele montane din lume, iar avem. Am putea fi pregătiți pentru o asemenea mutare anunțată de World Athletics, dacă plecăm bine din block start.

Ne trebuie viteză de reacție, ne trebuie viziune, avem nevoie de creativitate, ceea ce nu prea văd, din păcate, la clasa politică, în majoritate soldăței disciplinați care fac nu neapărat ceea ce trebuie, ci ceea ce li se spune. De mai sus, și și de mai sus, de tot mai sus... Poate de aceea am ajuns atât de jos! Cu copii obezi, cu coloanele strâmbe, unii cu maladii de neconceput pentru vârsta lor. Să nu ne îmbătăm cu apă rece: dacă s-a reușit la Paris înmulțirea numărului de medalii obținute la precedentele două ediții, aceasta nu este rezultatul schimbării de optică a Statului român față de sport. Ci doar credința unora care trăiesc prin sport, care respiră sport, credința că și ei pot. Și au putut.
Dar noi? Noi putem?!

Inocentiu Voinea