Imposibila mișcare suveranistă paneuropeană

Postat la: 16.02.2024 |

Imposibila mișcare suveranistă paneuropeană

Înainte de a pune-n scenă figuri, ar trebui să analizăm concepte. Este suveranismul un proxy al naționalismului? Se poate constitui o mișcare europeană cu scopuri și intenții comune? Ce-i desparte și ce-i aproprie pe liderii acestui nou curent ideologic foarte neclar afirmat? Există un format adaptabil tuturor țărilor europene?

Dacă mișcarea de la 1848 a fost una clar naționalistă, de emancipare și de eliberare a popoarelor, nazismul, un naționalism fanatizat de un antisemitism criminal, iar post-comunismul un liberalism de perfuzie, iată că a apărut acum suveranismul, de care toată lumea se sperie, fără a-i înțelege intențiile. Mulți liberali și social-democrați români din Parlamentul European se pretind suveraniști, dar ei au votat recent pentru supremația legilor europene, în dauna celor interne, deci sunt anti-suveraniști.

Prezentarea noilor partide drept extremiste nu reprezintă altceva decât degetul rupt din leprozeria noii propagande. Când n-ai argumente, dai cu lozinca. Din copilăria băieților, știm că dacă nu-ți convine ceva lovești cu pumnul și scoți înjurătura neaoșă. Așa e și cu actuala corectitudine politică. Activiștii woke-ismului nu încearcă să lupte cu armele cunoașterii și ale doctrinelor, ci stigmatizează și crează o isterie năprasnică, destinată convingerii sufletelor de pradă.

Dacă ideea de bază a naționalismului era emanciparea popoarelor, mai ales a celor dependente de imperii, statul reprezentând aspirațiile națiunii, după principiul lui Woodrow Willson "o patrie, un popor," suveranismul de azi pretinde că nicio putere internațională/supranațională nu ar trebui să limiteze autoritatea statului în jurisdicția sa.

Deci și prin urmare, votanții recenți ai supremației legilor europene, în dauna celor naționale, sunt anti-suveraniști, să fie clar.
Dacă forțele globaliste n-ar fi impus prin forță schimbări structurale, după principiul german "Der Begriff der Ordnung" (conceptul de ordine), mișcarea suveranistă n-ar fi existat.

Să fie clar, înțelegerea istorică dintre Konrad Adenaur și Charles de Gaulle, numită "Europa patriilor," era un concept suveranist, cap coadă. Cele două națiuni își păstrau identitatea și independența, prin înființarea Comunității europene a Cărbunelui și Oțelului, rebotezată Uniunea Europeană. Prin anii '60, în Quebec a apărut o mișcare a unor intelectuali, ce-și ziceau suveraniști, probabil primii de acest "leat ideologic." Doar că ei luptau pentru separarea de Canada.

Suveraniștii sunt greu de înțeles, pentru că nu explică în mod clar ce vor. Nu ar desprinde țările din UE, nici n-ar pleca din NATO, dar expun o serie de teorii greu de înțeles de public: cum ar fi debirocratizarea, deglobalizarea, corporatismul, esențe slabe pentru gusturile tari ale alegătorilor. Nici nu pomenesc despre subsidiaritate, conceptul creștin-democrat sau despre intenția lor de a transforma Comisia Europeană într-un Lac al lebedelor, un fel de Versailles modern.

Fiindcă nu pot compune o doctrină comună și nu au un ideal comun - poate că nici n-ar fi eficient un Suverinform, după modelul Cominformului bolșevic - aceștia se disting mai mult prin voci și mișcări de tip "Drujba lui Dumnezeu." Păi, suveranismul liderilor de azi e opusul secesionismului. Păi atunci, nu e lipsit de sens?

Noi credem că sunt mai multe motive ale apariției acestui curent, ce pare a fi doar o briză de primăvară. Așa cum am spus, impunerea cu forța a hegemoniei corporațiilor, schimbările unilaterale ale politicilor publice, în funcție de interesele globaliste ale marilor lumii, neîncrederea alegătorilor în instituții, creșterea alarmantă a spiralei tăcerii, izolaționismul social datorat paradigmei tehnologice și obișnuitului negativism de centru: "schimbăm să ne aflăm în treabă."

Vedeți vreun lider în România de după alegerile din anul acesta să trântească ușa-n nas vreunui ambasador? Vine în două zile anticorupția peste el și e tăiat franjuri, una cu perdeaua din cămăruța de dat cu subsemnatul. Pentru a arăta de ce e greu de creat o mișcare suveranistă pan-europeană, să luăm în considerare două țări: Franța și Italia. Dacă dezideratul statului din Hexagon a fost mai mereu păstrarea unei guvernări centriste, extrem de asertivă în exterior, amintind mereu despre puterea marii republici, în Italia postbelică, statul a dus o politică neintervenționistă în societate. Guvernele cădeau ca popicele. Uneori și două pe an. Având o autoritate administrativă nesemnificativă, executivele succesive erau conduse de coaliții guvernamentale fragile, având puține instrumente legislative disponibile pentru acțiune.

Puterea a fost mai mereu dominată de interesele de clan și de pretențiile tot mai mari ale piemontezilor și mai ales lovite financiar de jemanfișismul sudului, în a plăti taxe la centru. Deci, ce e aplicabil în Franța nu prinde în Italia, unde Georgia Meloni trage ocheade Unchiului Sam și când pășește cu dreptul. Marea suveranistă vinde participațiunile statului în multe companii, în timp ce progresistul Emmanuel Macron naționalizează cea mai mare companie de utilități publice. Cine e mai suveranist decât altul?Să plecăm de la premisa că suveraniștii preiau puterea și impun executivul comunitar după voia lor! Ce vor face? Vor renunța la prerogativele de putere? Se vor transforma în nuferii de pe Lacul lebedelor sau vor cânta și mai abitir partitura colonială?

Majoritatea suveraniștilor ridică vocea împotriva islamizării țărilor europene și împotriva imigrației. Cine le va mai aduce mâncarea la serviciu, comandată prin Glovo, Bringo și FoodPanda, dacă n-ar mai exista șoferii pakistanezi pe troșcoletele ambulante?

Marius Ghilezan

loading...
PUTETI CITI SI...

Imposibila mișcare suveranistă paneuropeană

Postat la: 16.02.2024 |

0

Înainte de a pune-n scenă figuri, ar trebui să analizăm concepte. Este suveranismul un proxy al naționalismului? Se poate constitui o mișcare europeană cu scopuri și intenții comune? Ce-i desparte și ce-i aproprie pe liderii acestui nou curent ideologic foarte neclar afirmat? Există un format adaptabil tuturor țărilor europene?

Dacă mișcarea de la 1848 a fost una clar naționalistă, de emancipare și de eliberare a popoarelor, nazismul, un naționalism fanatizat de un antisemitism criminal, iar post-comunismul un liberalism de perfuzie, iată că a apărut acum suveranismul, de care toată lumea se sperie, fără a-i înțelege intențiile. Mulți liberali și social-democrați români din Parlamentul European se pretind suveraniști, dar ei au votat recent pentru supremația legilor europene, în dauna celor interne, deci sunt anti-suveraniști.

Prezentarea noilor partide drept extremiste nu reprezintă altceva decât degetul rupt din leprozeria noii propagande. Când n-ai argumente, dai cu lozinca. Din copilăria băieților, știm că dacă nu-ți convine ceva lovești cu pumnul și scoți înjurătura neaoșă. Așa e și cu actuala corectitudine politică. Activiștii woke-ismului nu încearcă să lupte cu armele cunoașterii și ale doctrinelor, ci stigmatizează și crează o isterie năprasnică, destinată convingerii sufletelor de pradă.

Dacă ideea de bază a naționalismului era emanciparea popoarelor, mai ales a celor dependente de imperii, statul reprezentând aspirațiile națiunii, după principiul lui Woodrow Willson "o patrie, un popor," suveranismul de azi pretinde că nicio putere internațională/supranațională nu ar trebui să limiteze autoritatea statului în jurisdicția sa.

Deci și prin urmare, votanții recenți ai supremației legilor europene, în dauna celor naționale, sunt anti-suveraniști, să fie clar.
Dacă forțele globaliste n-ar fi impus prin forță schimbări structurale, după principiul german "Der Begriff der Ordnung" (conceptul de ordine), mișcarea suveranistă n-ar fi existat.

Să fie clar, înțelegerea istorică dintre Konrad Adenaur și Charles de Gaulle, numită "Europa patriilor," era un concept suveranist, cap coadă. Cele două națiuni își păstrau identitatea și independența, prin înființarea Comunității europene a Cărbunelui și Oțelului, rebotezată Uniunea Europeană. Prin anii '60, în Quebec a apărut o mișcare a unor intelectuali, ce-și ziceau suveraniști, probabil primii de acest "leat ideologic." Doar că ei luptau pentru separarea de Canada.

Suveraniștii sunt greu de înțeles, pentru că nu explică în mod clar ce vor. Nu ar desprinde țările din UE, nici n-ar pleca din NATO, dar expun o serie de teorii greu de înțeles de public: cum ar fi debirocratizarea, deglobalizarea, corporatismul, esențe slabe pentru gusturile tari ale alegătorilor. Nici nu pomenesc despre subsidiaritate, conceptul creștin-democrat sau despre intenția lor de a transforma Comisia Europeană într-un Lac al lebedelor, un fel de Versailles modern.

Fiindcă nu pot compune o doctrină comună și nu au un ideal comun - poate că nici n-ar fi eficient un Suverinform, după modelul Cominformului bolșevic - aceștia se disting mai mult prin voci și mișcări de tip "Drujba lui Dumnezeu." Păi, suveranismul liderilor de azi e opusul secesionismului. Păi atunci, nu e lipsit de sens?

Noi credem că sunt mai multe motive ale apariției acestui curent, ce pare a fi doar o briză de primăvară. Așa cum am spus, impunerea cu forța a hegemoniei corporațiilor, schimbările unilaterale ale politicilor publice, în funcție de interesele globaliste ale marilor lumii, neîncrederea alegătorilor în instituții, creșterea alarmantă a spiralei tăcerii, izolaționismul social datorat paradigmei tehnologice și obișnuitului negativism de centru: "schimbăm să ne aflăm în treabă."

Vedeți vreun lider în România de după alegerile din anul acesta să trântească ușa-n nas vreunui ambasador? Vine în două zile anticorupția peste el și e tăiat franjuri, una cu perdeaua din cămăruța de dat cu subsemnatul. Pentru a arăta de ce e greu de creat o mișcare suveranistă pan-europeană, să luăm în considerare două țări: Franța și Italia. Dacă dezideratul statului din Hexagon a fost mai mereu păstrarea unei guvernări centriste, extrem de asertivă în exterior, amintind mereu despre puterea marii republici, în Italia postbelică, statul a dus o politică neintervenționistă în societate. Guvernele cădeau ca popicele. Uneori și două pe an. Având o autoritate administrativă nesemnificativă, executivele succesive erau conduse de coaliții guvernamentale fragile, având puține instrumente legislative disponibile pentru acțiune.

Puterea a fost mai mereu dominată de interesele de clan și de pretențiile tot mai mari ale piemontezilor și mai ales lovite financiar de jemanfișismul sudului, în a plăti taxe la centru. Deci, ce e aplicabil în Franța nu prinde în Italia, unde Georgia Meloni trage ocheade Unchiului Sam și când pășește cu dreptul. Marea suveranistă vinde participațiunile statului în multe companii, în timp ce progresistul Emmanuel Macron naționalizează cea mai mare companie de utilități publice. Cine e mai suveranist decât altul?Să plecăm de la premisa că suveraniștii preiau puterea și impun executivul comunitar după voia lor! Ce vor face? Vor renunța la prerogativele de putere? Se vor transforma în nuferii de pe Lacul lebedelor sau vor cânta și mai abitir partitura colonială?

Majoritatea suveraniștilor ridică vocea împotriva islamizării țărilor europene și împotriva imigrației. Cine le va mai aduce mâncarea la serviciu, comandată prin Glovo, Bringo și FoodPanda, dacă n-ar mai exista șoferii pakistanezi pe troșcoletele ambulante?

Marius Ghilezan

albeni
comentarii
Adauga un comentariu
Adauga comentariu

Nume*

Comentariu

Trimite

ULTIMA ORA



DIN CATEGORIE

  • TOP CITITE
  • TOP COMENTATE