• Tweet

În momentul în care tancurile israeliene vor începe războiul terestru în Gaza, va fi clar pentru toată lumea că așa-zisul „proces de pace" din Orientul Mijlociu va fi eșuat inclusiv oficial, iar iluzia unei soluții politice la o problemă atât de încâlcită va fi dispărut pentru orice minte lucidă.

Zilele acestea nu au consemnat decât explozia unui puroi care se adună de ani de zile și care nu mai poate avea decât o soluție militară. Paradoxal, numai un război mai poate salva pacea din Orientul Mijlociu. Căci minciuna „procesului de pace" nu mai poate continua: tinerii din Gaza, din ce în ce mai săraci, cad natural în plasa Hamas, Fatah nu mai poate controla nimic în West Bank, Mahmud Abass ajungând la senectute (88 de ani), Gaza și West Bank nu mai formează de mult o entitate unică, iar armele iraniene destinate războiului pentru succesiunea lui Abass ajungând să alimenteze teroriștii din Gaza. Cum să mai poți opri un război total în aceste condiții?

De cele mai multe ori, atunci când începe un război în contemporaneitate, toată lumea se întreabă: cât de mult poate să dureze și unde/cum se poate opri? Iată că, în ultimele decenii au apărut și războaiele în care se poate ajunge oricât de departe și care, în mod evident, nu se pot opri prin mijloace politice sau economice, ci care se pot opri doar cu soluții militare. Este aceasta o constatare care, deși este cât se poate de cinică, este realistă și ne-ar putea face să înțelegem mai bine ceea ce se întâmplă.

Iată, bunăoară, cum s-a încheiat lungul și obositorul conflict din Nagorno-Karabah, o enclavă armeană în interiorul Azerbaidjanului: prin ocuparea militară a enclavei și desființarea auto-proclamatei republici armene Arțah. Din păcate, soluția militară a dus și la „emigrarea" forțată a localnicilor, peste 100.000 de etnici armeni. S-a dovedit, deci, că soluțiile valabile în unele state civilizate nu se potrivesc deloc în zone mai puțin dispuse la înțelegeri politice. De altfel, nici pe continentul european nu prea s-au găsit soluții politice la unele conflicte etnice, astfel încât tot pe cale militară s-a rupt și provincia Kosovo de statul sârb. Iată că, acolo unde nu se găsesc suficiente argumente politice, până la urmă armele vorbesc și problemele tot se dezleagă. Doar că, din nefericire, cu prețul multor vieți pierdute sau distruse definitiv.

Aceste rânduri nu se doresc, câtuși de puțin, o pledoarie pentru război, cât mai degrabă o explicație, cinică, dar realistă, a ceea ce se petrece astăzi pe glob.

Mai concret spus, dacă toată lumea a acceptat, de voie de nevoie, ideea că nu există o soluție politică pentru războiul din Ucraina, ci doar una militară, de ce nu ar accepta și ideea că nici pentru a „calma" entitatea para-statală Gaza nu prea mai există vreo soluție politică, de lungă durată sau chiar permanentă? Căci, de când britanicii au părăsit Orientul mijlociu, în 1948, istoria nu este decât un lung șir de conflicte scurte și mai mult sau mai puțin intense. În pauzele dintre aceste conflicte, mai apar diverși politicieni străini, care mai lansează câte un plan de pace o dată la câțiva ani. Plan care eșuează, mai devreme sau mai târziu, într-o nouă confruntare israeliano-arabă.

Cel mai mare și mai important plan de pace în fosta colonie britanică Palestina a fost așa-numitul set de „acorduri de la Oslo". Primul acord, după negocieri secrete pe teren neutru, la Oslo, a fost semnat la Washington, în 1993, sub supravegherea lui Bill Clinton, între statul Israel și organizația pentru Eliberarea Palestinei, condusă atunci de către Yasser Arafat. Al doilea acord s-a semnat în 1995, la Taba, în Egipt. Practic, prin aceste două acorduri urma să fie instaurată pacea în regiune, iar israelienii acceptau auto-determinarea palestinienilor și auto-guvernarea lor în două provincii: fâșia Gaza și așa-numitul West Bank (unii îi mai spun Cisiordania, dar evreii își amintesc că aici sunt vechile Iudeea și Samaria). Era acesta planul american de pace în regiune, căci asta a fost, de fapt, procesul Oslo și din acest motiv Clinton a supervizat semnarea primului acord.

Singura mică problemuță, care se vede extrem de greu tocmai de la Washington, era că planul lui Clinton construia un drum incert către crearea unui eventual stat palestinian, drum presărat cu multe obstacole de netrecut. Primul dintre acestea era statutul Ierusalimului, capitala constituțională a statului Israel (orașul fusese deplin cucerit de evrei în 1967), iar al doilea era dreptul refugiaților palestinieni să se întoarcă acolo de unde au plecat în urma celor șase războaie israeliano-arabe. Ambele sunt probleme imposibil de rezolvat politic, iar o soluție bazată pe o pace de durată între două state (Israel și un eventual stat Palestina) nu se poate găsi fără a le accepta că așa cum sunt acum ele sunt deja rezolvate. Dar nici comunitatea occidentală (cu excepția notabilă a Americii), nici arabii nu sunt prea dispuși să accepte ideea că Ierusalimul este capitala Israelului și stăpânit integral de către evrei. De asemenea, întoarcerea refugiaților arabi pe teritoriile israeliene este imposibil de acceptat de către statul evreu, deoarece ar schimba compoziția etnică a acestuia.

La aceste două mari probleme se mai adaugă încă una: teritoriul numit West Bank este împărțit în 3 zone: A, B și C, iar 99% din zona C (care reprezintă peste jumătate din West Bank) este, de facto, sub control militar și civil israelian.

Iar după înființarea auto-determinării palestiniene, a apărut și ultima și cea mai complicată dintre probleme: controlul efectiv, militar și politic, în fâșia Gaza este exercitat de către gruparea teroristă Hamas, în vreme ce Autoritatea palestiniană, condusă de către urmașul lui Arafat, Mahmoud Abbas (numit Abu Mazen de către arabi) guvernează doar așa-numita regiune West Bank. Practic, Hamas, o grupare politică războinică a câștigat alegerile de pe întregul teritoriu „palestinian" în anul 2006, în dauna Fatah (organizația înființată de Arafat), iar un scurt guvern de coaliție a sucombat într-un război civil, în urma căruia Hamas a preluat controlul efectiv în Gaza. Control care a mai fost cedat pentru o scurtă perioadă (2014-2017) unui guvern comun, condus de către Rami Hamdallah. Controlul Hamas în Gaza a fost reluat după demisia lui Hamdallah în 2019, după ce Autoritatea Palestiniană eșuase să preia controlul efectiv al instituțiilor din Gaza și cedase chiar controlul singurului punct de trecere a frontierei cu Egiptul, de la Rafah. Mai mult, încă din 2007, Israelul a instituit o blocadă generală asupra Gazei.

Realitatea de astăzi, de pe teren, implică existența a două entități „palestiniene" diferite și neconectate între ele: West Bank, unde Abu Mazen a proclamat statul „Palestina" și Gaza, unde puterea este deținută de Hamas, condusă de către fostul premier de aici, Ismail Hanieh, aflat de mult în Qatar. Numai că nimeni nu recunoaște, în plan internațional, această realitate, vorbind despre o unică entitate, numită generic „Palestina", care a încetat, de fapt, să mai existe încă din 2007.

Gaza și West Bank trăiesc în două lumi diferite, cu un PIB/locuitor și un venit mediu/locuitor de patru ori mai mari în West Bank decât în Gaza. În perioada de după 2007 și până în 2022, PIB/locuitor din Gaza a scăzut cu o medie anuală de 2,5%, în vreme ce indicatorul similar din West Bank a crescut cu 2,8% în medie pe an. Astfel încât azi, venitul/locuitor este de patru ori mai mare în teritoriile administrate de gruparea lui Abu Mazen decât în zonele administrate de Hamas. Șomajul este de 45% în Gaza, adică de patru ori mai mare decât în West Bank (11%). Salariul mediu zilnic în Gaza era de 61,4 șekeli în 2021, iar în West Bank era dublu, 122 șekeli. Cât privește diferența între investițiile și stocul total de capital, aceasta este și ea destul de sugestivă.

Este, deci, cât se poate de clar că vorbim de două entități total de-conectate politic, dar și ca nivel de dezvoltare economică, cu o fâșie Gaza extrem de săracă și o formulă mult mai decentă în West Bank. Ca urmare a războaielor prea dese cu Israelul, cererea de electricitate în Gaza este satisfăcută într-o proporție de doar o treime, cu un regim de furnizare/lipsă de electricitate în reprize egale, de câte 12 ore. Furnizorii de electricitate din Gaza sunt compania israeliană (IEC) și centrala proprie din Gaza City, acestea furnizând în total puteri nete de câte 180 de MW, deși zona are nevoie de aproximativ 450 MW.

Dacă ne uităm la geografia Gazei, vom vedea că aceasta este un dreptunghi, mărginit pe două laturi de Israel, de o latură de Mediterana controlată de marina israeliană și de o latură de Egiptul, cu un singur punct de trecere, la Rafah, unde au drept de trecere maxim 200 de persoane/zi. Practic, aici trăiesc 2,3 milioane de oameni aflați sub puterea totală a Hamas și unde singura opțiune de viață ceva mai bună este asocierea cu Hamas. Ei bine, cum trăiesc acești oameni? Păi 80-90% dintre ei sunt asistați social, în special de către agențiile ONU. Între 2014-2020, ONU a pompat în Gaza 4,5 miliarde de dolari, 80% prin agenția ONU pentru refugiați palestinieni (UNRWA). Într-un an, ONU cheltuie aici minim 600 de milioane de dolari.

Qatar este al doilea mare furnizor de ajutoare pentru fâșia Gaza, cu 1,3 miliarde de dolari cheltuiți din 2012 încoace dintre care 860 de milioane de dolari doar în 2021. Qatar-ul plătește, de exemplu, toate salariile celor care lucrează în administrația condusă de gruparea Hamas. Câteva sute de milioane de euro sunt cheltuite și de Autoritatea palestiniană, care plătește lunar salariile celor care au fost dați afară de administrația instaurată de Hamas după 2007. Egipt, Germania și SUA sunt alte state care contribuie anual la cheltuielile celor din Gaza cu zeci de milioane de dolari. Israelul însuși atribuie, anual, 10.000 de permise de muncă pentru gazani, contribuind la veniturile unor familii care nu au legături cu Hamas.

Trăgând linie putem, ușor, să observăm că statele occidentale plătesc peste 1 miliard de dolari anual către o entitate condusă de către o organizație teroristă! Fonduri multe, dar dezvoltare deloc. Unde ajung, oare, toți acești bani? Cine îi cheltuie? Prin comparație, România, o țară de nouă ori mai mare, beneficiază, în medie de puțin peste 4 miliarde de euro/an net din fondurile europene nerambursabile...

În fine, să ne uităm puțin și la sprijinul pe care iranienii îl oferă pentru Hamas și care se crede că a alimentat forța militară a acestei organizații. În primul rând, trebuie să observăm că Iranul sprijină cu sume deloc modeste mișcarea teroristă internațională, chiar dacă nu are prea mulți bani, fiind o economie destul de puțin dezvoltată. În al doilea rând, să remarcăm că Iranul se bazează, ca primă opțiune pe cealaltă mișcare teroristă din zonă, Hezbollah, care este mult mai mare, care este de orientare religioasă șiită (la fel ca Iranul) și care are o putere reală, controlând guvernul libanez. Mai mult, Hamas a dezamăgit profund Teheranul în timpul războiului civil din Siria, atunci când nu l-a sprijinit pe președintele Assad. Așadar, ar fi mai potrivit să credem că Iranul se concentrează pe coordonarea dintre marile organizații teroriste active în Israel și în jur (Hezbollah, Hamas și Jihadul Islamic), Hamas fiind mai degrabă o opțiune secundară. Deloc de neglijat, însă, Hossein Salami, liderul Gărzilor Internaționale Revoluționare, este cel care a dezvoltat tehnica pe care o desfășoară acum Hamas în sudul Israelului: luptele terestre, de genul gherilei urbane. Practic, Salami spune destul de clar de peste un an că superioritatea copleșitoare a Israelului în rachete și alte armamente sofisticate va deveni total ineficientă în lupta de gherilă urbană, între două forțe terestre.

Iranul rămâne însă concentrat pe West Bank, acolo unde operează Hezbollah și unde urmează să se decidă în curând urmașul lui Mahmud Abass/Abu Mazen, care a împlinit 88 de ani și care nu a mai permis alegeri prezidențiale din 2006. Dar armele pe care le aduce Hezbollah în West Bank au căzut, în parte, în mâinile celor de la Hamas și din Jihadul Islamic palestinian, care le-au putut ușor muta în Gaza. Și iată o nouă sursă de armament pentru Hamas, indirect provenind din Iran.

Dacă tot am ajuns aici să spunem și faptul că, numai anul trecut, Uniunea Europeană a trimis un ajutor de 296 de milioane de dolari către corupta administrație a Autorității palestiniene din West Bank. Iar acum după atacul terorist din 7 octombrie 2023, UE încearcă să înghețe un ajutor de 691 de milioane de euro acordat pentru „dezvoltarea" teritoriilor palestiniene. Prilej pentru a ne mai întreba încă o dată: unde ajung toți banii occidentali destinați „dezvoltării" în West Bank sau Gaza? Nu cumva o parte importantă ajunge să finanțeze achiziția de armament și instruirea profesionistă pentru grupările teroriste? Iată de ce „procesul de pace" este o iluzie și iată de ce , din păcate, astăzi, războiul este singura soluție. Căci pentru a readuce pacea în orientul Mijlociu este nevoie de război. Din păcate vor muri mulți oameni, iar mult mai mulți vor deveni refugiați. Dar aceasta este numai consecința unei himere vândută zeci de ani de către marile puteri, himera unei păci care poate fi cumpărată cu miliarde de dolari oferite pentru „dezvoltare"...

Petrișor Peiu