• Tweet

A fost de ajuns ca, în luna octombrie, Curtea Constituțională să invalideze candidatura unui singur pretendent la fotoliul de la Cotroceni, apoi să anuleze întregul proces electoral și deja ne-am obișnuit cu atmosfera de autoritarism a unui regim care nu mai vrea să se lase dus.

Dintre oamenii cu care mă întâlnesc astăzi, întâmplător sau nu, majoritatea cred că este foarte probabil ca, înainte de eventualele alegeri prezidențiale re-convocate, aceeași Curte Constituțională să decidă invalidarea a cel puțin uneia dintre candidaturile depuse, inclusiv a unei candidaturi validate fără emoție în 2024. Ba chiar există unele trompete ruginite ale unui iohannism pe cât de ridicol, pe atât de desuet, care cer, nici mai mult nici mai puțin decât invalidarea oricăror candidați din opoziție!

Nu numai mie mi se pare că, atât politicienii, cât și simplii alegători au cam înghițit pe nemestecate un asemenea scenariu. Riscăm astfel, prin banalizarea răului comis de Curtea Constituțională, să alunecăm spre o dictatură aparent dorită de unele auto-promovate „elite", pe modelul dictaturii odiosului Carol al II-lea, dorită și aplaudată frenetic de o bună parte a „lumii bune" din 1938.

Dacă vrem cu adevărat o Românie membră a clubului democrațiilor occidentale trebuie să pricepem cât se poate de clar că o dictatură este o dictatură, indiferent de cine o susține și din ce motiv. Încălcarea regulii de bază a unui sistem democratic, alegerile libere, nu poate să justifice nimic bun sau drept.

Poate mulți s-au întrebat cum a fost posibilă decizia Curții Constituționale de anulare a alegerilor prezidențiale din 2024. Sau cum de a fost posibil ca aceeași Curte Constituțională să invalideze candidaturi ale unor cetățeni care îndeplineau toate condițiile legale pentru a candida.

Trebuie spus, de la bun început, că dreptul de a fi ales face parte din categoria drepturilor și libertăților fundamentale și îl regăsim formulat simplu, clar și concis chiar în Constituția României:

„Art. 37 alin.1 Au dreptul de a fi aleşi cetăţenii cu drept de vot care îndeplinesc condiţiile prevăzute în articolul 16 alineatul (3), dacă nu le este interzisă asocierea în partide politice, potrivit articolului 40 alineatul (3).

alin. 2 Candidaţii trebuie să fi împlinit, până în ziua alegerilor inclusiv, vârsta de cel puţin 23 de ani pentru a fi aleşi în Camera Deputaţilor sau în organele administraţiei publice locale, vârsta de cel puţin 33 de ani pentru a fi aleşi în Senat şi vârsta de cel puţin 35 de ani pentru a fi aleşi în funcţia de Preşedinte al României."

Deci singura condiție pentru a fi ales prevăzută în Constituție este cea din art 16 aliniatul 3: „Funcţiile şi demnităţile publice, civile sau militare, pot fi ocupate, în condiţiile legii, de persoanele care au cetăţenia română şi domiciliul în ţară. Statul român garantează egalitatea de şanse între femei şi bărbaţi pentru ocuparea acestor funcţii şi demnităţi. "

Condițiile legii, de exemplu pentru alegerea președintelui sunt și ele exprimate cât de clar în legea pentru alegerea președintelui țării (Legea 370/2004), articolul 28:

„Nu pot candida persoanele care, la data depunerii candidaturii, nu îndeplinesc condiţiile prevăzute la art. 37 (respectiv 16 (3) din Constituţia României:

• trebuie să aibă cetățenia română și domiciliul în țară
• trebuie să fi împlinit, până în ziua alegerilor inclusiv vârsta de cel puţin 35 de ani
• trebuie să nu le fie interzisă asocierea în partide politice, potrivit articolului 40 alineatul (3) - nu pot face parte din partide politice judecătorii Curţii Constituţionale, avocaţii poporului, magistraţii, membrii activi ai armatei, poliţiştii şi alte categorii de funcţionari publici stabilite prin lege organică.

Nu pot fi alese persoanele care au fost alese deja de două ori, ca Preşedinte al României.

Nu pot candida persoanele care, la data depunerii candidaturii, au fost condamnate definitiv la pedepse privative de libertate pentru infracţiuni săvârşite cu intenţie, dacă nu a intervenit reabilitarea, amnistia postcondamnatorie sau dezincriminarea."

Deci un cetățean român are dreptul de a candida la funcția de președinte dacă nu se află în niciuna din situațiile descrise în articolul 4 al legii de mai sus. Și totuși, Dianei Șoșoacă i s-a interzis să participe la cursa electorală, deși nu se afla în niciuna din situațiile precizate în lege. Indiferent ce scrie în decizia Curții Constituționale, interzicerea candidaturii nu are legătură cu legea, ci instituie o practică nemaiîntâlnită nicăieri în Europa, ca un organism numit politic să aibă dreptul de a aproba, în prealabil, candidații la alegeri.

O astfel de practică nu există nicăieri în Uniunea Europeană sau în Occidentul în sens larg. Și totuși ea este inspirată de undeva. Iar dacă nu există state democratice unde puterea aflată în funcție să poată să selecteze pe baze arbitrare candidații în alegeri, atunci înseamnă că trebuie să ne uităm la statele considerate a avea regimuri „autoritare". Și astfel vom găsi imediat sursa de inspirație pentru regimul Iohannis: constituția iraniană. Căci în regimul constituțional iranian există un fel de Curte Constituțională, numită Shourā-ye Negahbān, Consiliul Gardienilor în traducere. Atribuțiile acestui consiliu sunt următoarele:

• Are drept de veto asupra legislației aprobate în parlament (Majlis) , conform articolelor 94,96 și 98 ale constituției;
• Supervizează procesul electoral, conform articolului 96 din constituție;
• Aprobă sau descalifică candidații la alegerile locale, parlamentare, prezidențiale sau pentru Consiliul Experților , conform articolului 99 din constituție.

Dar ce este Consiliul Gardienilor? Păi o instituție cu 12 membri, dintre care:

• șase sunt experți în legea și jurisprudența islamică (faqīh ) și sunt numiți de către Marele Ayatolah,
• șase sunt juriști, specializați în alte ramuri ale dreptului, aleși de parlament dintr-o listă de juriști „musulmani", listă întocmită de către șeful sistemului judiciar iranian, un judecător de la Curtea Supremă Iraniană, numit și acesta tot de către Marele Ayatolah al țării.

Deci, Marele Ayatolah (Āyatullāh al-ʿUẓmā) numește jumătate dintre juriștii Consiliului Gardienilor, iar o altă persoană, numită tot de acesta întocmește o listă de unde parlamentul alege alți șase membri ai Consiliului Gardienilor. Este, deci, cât se poate de evident că Marele Ayatolah îi numește, în ultimă instanță, pe cei care dețin puterea absolută aspra legilor, alegerilor și candidaților în alegeri din Iran.

Marele Ayatolah este, însă, un personaj dintr-o logică specifică Iranului, nu statelor europene. Căci Marele Ayatolah este, înainte de toate, o autoritate religioasă, el fiind Marja', adică un cleric aparținând celei de-a douăsprezecea ierarhii șiite, adică unul dintre puținii care au autoritatea emisă de un seminar șiit (hawzah) de a decide cum se aplică legea islamică sau cum să se interpreteze legea islamică pentru clericii aflați pe un nivel de pregătire inferior.

Similar situației iraniene este și cea mioritică, în sensul în care Marele nostru Ayatolah, cel mai leneș și costisitor președinte de pe glob, numește în mod direct o treime din Curtea Constituțională, restul de două treimi fiind numite de partidele parlamentare pe care el le controlează direct (PNL) sau indirect (PSD și UDMR).

Exemplul Consiliului Gardienilor, să recunoaștem, este unul demn de invidiat pentru Curtea noastră Constituțională: pentru alegerile din 2009, Consiliul a aprobat doar patru candidaturi prezidențiale din cele 476 depuse, în anul 2004 a invalidat nu mai puțin de 3600 candidați pentru Parlament, iar în 2006 a invalidat toate candidaturile femeilor. Deci „gardienii" de lângă Marian Enache au un bun exemplu privind slugărnicia față de marele Ayatolah al României.

Și dacă tot a început să semene din ce în ce mai mult cu regimul de la Teheran, regimul Iohannis a început să copieze inclusiv decăderea din Iran. Căci cum altfel să privim popularea diverselor instituții din subordinea liderului suprem de la București cu niște personaje copiate fix după mullahii iranieni?

Înțelesul termenului iranian de mullah este acela de cleric de rang scăzut (adică mai sărăcuț în carte), mărginit la a spune povestioare în ziua de Ashura, mai degrabă decât să predea legea și să emită decizii islamice (celebrele fatwa). Pentru a lipsi de conotații peiorative termenii care desemnează clerul competent, iranienii utilizează termenul de ruhani, adică persoană cu o mai mare încărcătură spirituală decât mullahul.

Continuând inspirația iraniană, Iohannis și-a populat și el regimul cu niște mullahi, fugind ca dracul de tămâie de promovarea unor ruhani.

Asistăm, de ani buni, la o completă mullah-izare a aparatului bugetar de la noi, dar și a aparatului imens de propagandă semi-bugetară (televiziuni și pretinșii analiști). Dovada constă în comicele zbateri ale puterii politice, magistral asistată de morsele presei, care invocă lupta lor sfântă cu propaganda putinistă sau chinezească de fiecare dată când cineva întreabă cum de s-a ajuns la niveluri de țară bananieră ale deficitului bugetar și ale datoriei publice.

Asemenea mullahilor care acuză de spionaj în favoarea americanilor pe oricine critică nivelul inflației din Iran, așa și ciracii lui Iohannis acuză de putinism sau spionaj în favoarea Chinei pe oricine critică catastrofa financiară la care au adus statul român guvernele de după 2019.

Mintea și manifestarea mullahilor este banal de simplă: dacă le arăți că au numit coafeze la conducerea șantierelor navale sau chelnerițe la Apele Române, sigur ești plătit cu ruble să scoți țara din UE și NATO.

Iar dacă vei cuteza să te iei de miniștrii Energiei care au închis capacități uriașe de producție fără să pună nimic în loc, precis o faci pentru că ești un anti-european convins.

În viziunea mullahilor regimului Iohannis a fi „pro-european" înseamnă, să semnezi, în numele fraierilor de contribuabili, contracte de zeci de miliarde de euro, fără licitație, pentru sisteme de armament sau pentru centrale nucleare.

Când îi întrebi de ce nu au făcut licitații pentru acele contracte, devii imediat „anti-european" și conspirator împreună cu Dughin, la o ceașcă de poloniu.

De aici și până la iran-izarea completă a procesului electoral nu a fost decât un pas mic de făcut de mullahii cei cu chip de ceară. Astfel încât decizia de a anula alegerile, după ce se număraseră voturile de două ori și nu se găsise niciun firicel de fraudă electorală, a fost luată, cel mai probabil, cu constituția iraniană pe masă, nu cu a noastră.

Duritatea regimului de la Teheran nu reușește, în niciun fel, să păcălească pe cineva: orice iranian și orice locuitor al planetei știe foarte bine că regimul Marelui Ayatolah se menține la putere doar prin dreptul mullahilor de a interzice candidaturile incomode. Exact la fel este și la București: regimul Iohannis se menține la putere doar prin forța dată de uzurparea puterii naturale a poporului de nouă oameni-gardieni numiți în funcție, direct sau indirect, de marele ayatolah de la Cotroceni.

Dar mullahii de la Curtea Constituțională nu sunt nici infailibili și nici chiar așa de omni-potenți. Și, în plus, sunt trădați după faptul că, începând de la alegerile prezidențiale din 2024 judecă ghidați de constituția iraniană, nu de cea românească.

Petrisor Peiu