• Tweet

Suntem o țară bogată în resurse. Pe care în loc să le folosim, le risipim. Toți politicienii care au condus țara în ultimii 20 de ani se laudă (de parcă ar avea vreun merit pentru asta) cu bogăția de resurse a țării. Niciunul, însă nu ne spune cum, având atâtea resurse, am rămas atât de săraci și de dependenți de banii și de bunăvoința altora. Sau cum de am pierdut câteva milioane de români, care au ales să trăiască și să muncească în alte țări.

România este țara europeană cu cea mai mică productivitate a resurselor, adică este țara care consumă cele mai multe resurse pentru a produce 1 euro de PIB. La nivelul anului 2023, economia noastră înregistra doar o treime (34,1%) din productivitatea medie a Uniunii. Imediat deasupra noastră se clasează, surprinzător, Finlanda (35% din media productivității resurselor UE), apoi Estonia și Bulgaria (câte 39% fiecare din media europeană). Aici suntem complet decuplați de Polonia (aproape 63% din media europeană) și de Ungaria (68,7% din media europeană) și foarte departe de campionii Olanda (peste 212% din media europeană), Luxemburg și Italia (peste 150% din media UE). Germania și Franța, principalele economii ale blocului continental sunt la peste 125% față de media Uniunii la acest indicator, productivitatea resurselor.

Productivitatea (utilizării) resurselor este, practic, un indicator privind nivelul de dezvoltare și de sofisticare al economiei. Expresia sa matematică este raportul dintre PIB/locuitor (la standardul puterii de cumpărare, deci în cifre comparabile) și consumul material intern (DMC- domestic material consumption). Deci, cu cât o economie produce mai mulți bani dintr-o cantitate dată de resurse consumată, cu atât este mai productivă. Cu alte cuvinte, firmele românești produc de patru ori mai puțini bani consumând aceeași cantitate de resurse precum firmele germane sau franceze și doar jumătate din ce produc ungurii sau polonezii când consumă aceleași resurse!

Indicatorul este complementar celui numit „productivitatea muncii", care indică ce sumă este produsă în urma unei munci plătită cu 1 euro. Și dacă la productivitatea muncii stăm mult mai bine decât la cea a resurselor (84% din media europeană, în fața multor altor economii precum Bulgaria, Grecia, Letonia, Ungaria, Estonia, Slovacia, Portugalia, Lituania și Polonia) acest lucru se datorează hărniciei și priceperii forței de muncă din țara noastră.

De aici decurg trei concluzii extrem de importante:

Toți cei care spun că salariile în România nu sunt corelate cu productivitatea muncii greșesc sau mint cu bună știință, căci, iată, la nivelul salariului mediu (18 800 euro PPS anual în 2023) suntem mult sub Polonia (23 000 euro PPS), Grecia (20 000 euro PPS) sau Portugalia (19 200 euro PPS), deși avem o productivitate superioară respectivelor economii. Avem, deci, suficient spațiu de creștere pentru salarii.

Din păcate, productivitatea utilizării resurselor ne plasează pe ultima poziție a clasamentului, indicând, fără putință de tăgadă, lipsa de dezvoltare calitativă a economiei noastre. Cu alte cuvinte, modelul actual de dezvoltare, bazat pe un consum excesiv de resurse și-a atins limitele.

Cauza principală a salariilor mici din România, dar și a pauperizării clasei mijlocii și antreprenoriale o reprezintă prelucrarea insuficientă a resurselor consumate, nicidecum slaba productivitate a muncii! Iată cum superficialitatea și neatenția acordată unor detalii importante ne face să nu vedem cu exactitate cauza înapoierii și a necorelării dintre creșterea economiei (a PIB-ului) și creșterea nivelului de trai.

Complementaritatea dintre productivitatea muncii și cea a resurselor trebuie înțeleasă corect: cu cât productivitatea resurselor este mai mică, cu atât trebuie să fie productivitatea muncii mai mare, pentru a o compensa pe prima. Cu alte cuvinte, firmele noastre risipesc pe resurse bani pe care i-ar putea utiliza pentru angajați.

Ce înseamnă, de fapt, o slabă productivitatea a (utilizării) resurselor? Nici mai mult, nici mai puțin decât o economie bazată pe prelucrări primare de resurse, care induce o valoare adăugată extrem de mică. Este, utilizând o exprimare colocvială, o formă de primitivism economic. Simplu ilustrată, este diferența între a vinde laptele proaspăt muls de la vacă și a vinde o brânză maturată, adică diferența dintre 2 euro/litru (preț de raft) și 10 euro/litru prelucrat (tot preț de raft)!

De ce nu se dezvoltă România? Cum s-a ajuns aici? Deși nu pare deloc simplu, de fapt explicația este banală: din retragerea statului din activitatea de planificare strategică a economiei și contemplarea haosului de către guvernanți de acolo, de sus, din templul plăcerilor și al bunăstării în care se află închiși de zeci de ani.

De ce are nevoie o economie pentru a avea productivitate mare (sau măcar onorabilă) a resurselor? În primul rând de viziune strategică la nivelul conducerii statului, acolo unde trebuie să se înțeleagă exact starea economiei și unde trebuie să se ia deciziile corecte, care să îndrume dezvoltarea pe drumul potrivit. Apoi este nevoie de coordonare și parteneriat între stat și antreprenori și companii multinaționale. Și în al treilea rând este nevoie, de la guvern, de un ansamblu de politici publice care să sprijine creșterea gradului de prelucrare și integrare în economie.

Dar să le luăm pe rând și să începem cu viziunea strategică, care lipsește cu desăvârșire la noi. Dacă cineva ar fi avut o astfel de viziune, ar fi încercat (măcar) să schițeze acum 20 sau 10 ani o imagine a lumii de astăzi, pentru a înțelege spre ce ne îndreptăm. De exemplu, încă de acum 20 ani, dar sigur acum 10 ani, era foarte clar faptul că România va avea la dispoziție munți de bani europeni pentru dezvoltarea infrastructurii. Și, dacă cineva și-ar fi luat în serios rolul guvernamental, astăzi ar fi trebuit să producem aici suficient bitum, profile metalice, oțel-beton, șină de cale ferată, dar și lucruri ceva mai complicate precum locomotive, rame electrice, vagoane, utilaje de construit drumuri și poduri, echipamente electronice și informatice pentru dirijarea circulației. Nu există crimă mai mare față de această țară decât aceea că importăm trenuri de câteva miliarde de euro din Polonia și rame de metrou de sute de milioane de euro tocmai din ... Brazilia, deși știam de 10-15 ani că statul va cumpăra toate acestea.

Cum nu există nicio explicație pentru faptul că, deși guvernanții de toate culorile politice știu de zeci de ani de existența zăcămintelor de gaze din Marea Neagră sau de la Caragele și nu au făcut nimic pentru a încuraja și păstra industria petrochimică, cea mai înaltă formă de prelucrare a gazului. Oare nu este nimeni vinovat că singura investiție guvernamentală pentru a exploata gazul din Marea Neagră este o conductă de la Tuzla până la Viena, care să ducă gazul pe tavă către combinatul OMV din capitala Austriei. Ce altă formă mai clară de insuficientă productivitate a resurselor ar fi decât aceea că statul nostru cheltuie sute de milioane de euro doar pentru a duce gazul la Viena, în timp ce cel mai mare producător de îngrășăminte din țară (Azomureș ) stă închis 10 luni pe an, din cauza prețului cu care statul și OMV i-ar livra gaz? Și dacă tot suntem aici să spunem și faptul că până și țeava care va duce gazul la Viena este importată și, mai mult, este realizată într-o tehnologie veche de zeci de ani ), sudată longitudinal, nu elicoidal, așa cum este acum tehnologia modernă. Să nu uităm nici faptul că gazul extras, tot din Marea Neagră, de către firma Carlyle (Black Sea Oil and Gas) este exportat direct în Bulgaria, fără a fi prelucrat în petrochimia noastră, altădată celebră pentru calitatea produselor! Oare câtă minte i-ar fi trebuit unui guvernant, chiar dotat cu un bacalaureat chinuit și bine ascuns să se uite pe o hartă și să descopere că avem, chiar la malul mării, un combinat petrochimic pe care oricum l-am vândut cam gratis statului kazah? Mi-e și frică să aflu un răspuns la această întrebare...

Un ultim exemplu de inadecvare și lipsă de viziune strategică este cel legat de combinatul siderurgic de la Galați, pe care statul român l-a dat gratis indianului Mittal. Ei bine, Galațiul producea și încă produce niște semi-fabricate de mare calitate, dar nu producea (înainte de privatizare) repere sofisticate precum tablă laminată la rece de calitate, utilizată în industria auto. Ei bine, Mittal a primit fabrica pe gratis, cu condiția să investească, printre altele, într-un nou laminor de tablă la rece care să corespundă exigențelor Renault (ulterior și Ford). Nu numai că Mittal nu a băgat vreun leu în investițiile promise, dar a și demolat câteva unități ale Sidex-ului, inclusiv un laminor. După care și-a luat laptopul și a plecat, pasând combinatul unui alt indian cu multe dosare penale prin Marea Britanie.

În al doilea rând, am fi avut nevoie de un parteneriat real între companii și stat. Unul în care statul să întocmească strategii de dezvoltare, împreună cu mediul de afaceri, bazate pe fondurile de investiții și coeziune care urmează să vină și pe capacitatea industriei de a se „re-inventa" astfel încât să le poată absorbi. Ar fi de râs dacă nu ar fi de plâns, dar guvernele din 2007 încoace și-au scris propriile planuri pentru fondurile de investiții și coeziune, ignorând total dorințele și putințele companiilor din piața reală. De altfel, orice consultare publică dintre guvern și patronate se face formal, doar pentru a bifa o „povară" birocratică și după o dezbatere de doar 10-15 zile, uneori de nici o zi. Au fost, cred că toată lumea își amintește, dese cazuri de schimbare a legislației fiscale în doar două zile sau chiar bugete consolidate trecute prin Parlament în numai două zile. Cam așa arată parteneriatul cu companiile la noi: guvernul se întoarce cu spatele la piață și decide singur, de parcă el ar fi unicul beneficiar al acelor legi și programe.

Și ajungem la cel mai dureros lucru: modul aproape criminal în care guvernul realizează politici publice. Câteva exemple sunt utile aici. Nu mai departe de zilele trecute guvernul a inaugurat, cu mare fast, o nouă aplicație informatică pentru registrul comerțului, după ce a cheltuit 40 de milioane de euro pentru programul software respectiv. Ei bine, nu mai că ceea ce se făcea înainte în trei ore durează acum trei săptămâni, dar s-a mai și blocat activitatea multor firme. Căci Oficiul național pentru Registrul Comerțului, aflat în subordinea Ministerului Justiției, trebuie să înregistreze și ultima virgulă din actele unei firme. Și dacă nu o face la timp, firmele respective se opresc total din activitate, este ca și cum nu ar exista. Cam asta s-a întâmplat în acest august în România: toate firmele care aveau ceva de înregistrat la Registrul comerțului s-au oprit să admire incompetența guvernamentală.

Dacă vorbim de productivitate a utilizării resurselor, probabil că până și cel mai cunoscut ostaș al țării ar ști că viteza cu care se mișcă mărfurile este esențială. Și deși toți guvernanții știu asta, de mulți-mulți ani, România rămâne țara europeană cu cea mai firavă rețea de autostrăzi și cu cele mai lente trenuri din Uniune, îngreunând cât se poate de mult activitatea de aprovizionare sau/și de vânzare a mărfurilor. Desigur că și infrastructura aeroportuară este la fel de înapoiată și insuficient extinsă pentru ca activitatea cargo de la noi să fie la un nivel ridicol de mic. Iar portul Constanța a beneficiat de curând de programe de dezvoltare mai solide doar pentru că trebuie deservită mai bine Ucraina, nu pentru a sprijini economia noastră. Nu în ultimul rând, guvernul sabotează mediul de afaceri acolo unde acesta este cel mai vulnerabil, furnizându-i o resursă umană insuficient pregătită. Căci asta înseamnă cea mai mică pondere de absolvenți de studii superioare din UE și penultimele scoruri europene la testele PISA: forță de muncă majoritar bună doar la prelucrări primare, grosiere.

Cu alte cuvinte guvernele noastre sunt contaminate de o înțelegere primitivă a capitalismului. Căci, pentru politicienii care au condus România, capitalismul este acea stare de lucruri în care antreprenorii fac ce vor și ce se pricep, iar guvernanții încasează salarii și alte beneficii doar pentru că există. Guvernarea este concepută doar cu participarea și în favoarea guvernanților, în vreme ce guvernații sunt lăsați să se perpelească în lumea lor, în sărăcie și înapoiere.

Iată, deci, cum am, ajuns să citim contrariați cifrele statistice care ne indică o creștere economică impresionantă, dar să vedem cum continuăm să trăim prost, în sărăcie. Un indicator extrem de sugestiv al incapacității economiei noastre de a absorbi creșterea de PIB cu care se laudă guvernele este faptul că unul din șase români (15,1%) care lucrează se găsesc în risc de sărăcie, fiind pe primul loc în UE și la acest capitol media europeană fiind la jumătate (8%)!

Este drama despre care nimeni nu vorbește aceea că suntem economia cea mai puțin sofisticată a Uniunii, având nevoie de cel mai mare consum de resurse pentru a produce un euro de PIB. Economie primitivă înseamnă limitare a productivității muncii, salarii mici și pensii mici. Deci sărăcie, un alt capitol la care suntem, în mod nemeritat, „campionii Europei".

Petrișor Peiu