• Tweet

Germania va cheltui 16 miliarde de euro pentru patru noi centrale pe gaz, după ce a renunțat la reactoarele nucleare. Dar nemții sunt mai proști ca noi!

Lumea occidentală europeană traversează o evidentă criză energetică, caracterizată simplu de două mari atribute: lipsa materiilor prime energetice și prețurile mult mai mari decât în restul economiilor cu care se află în competiție.

România are a treia cea mai scumpă electricitate din Uniune și are un plan irefutabil de ieșire din această situație: să își închidă cele mai ieftine grupuri energetice și să le înlocuiască cu unele de șapte ori mai scumpe.

Mai scumpe și suficient de târziu disponibile cât să ne dea motive de infarct. Energetic, desigur.

Pentru a înțelege drama uriașă pe care o traversează Europa, iată care sunt prețurile pentru electricitate plătite de motoarele industriei europene în 2023, așa cum sunt ele prezentate de cea mai de încredere sursă posibilă europeană, Asociația Industriei din Bavaria, vbw-Vereinigung der Bayerischen Wirtschaft:

Așadar, în octombrie 2023, prețul mediu al electricității pentru companii în UE era cam de 20 eurocenți/KWh, adică de două ori și jumătate mai mare decât prețul similar din SUA și China (8,4 eurocenți/KWh). Până și în țara industrială cu cea mai ieftină energie electrică pentru industrie (Franța) prețul electricității, 11,3 eurocenți/KWh) era cu 40% mai mare decât prețul similar din SUA și China. Cel mai blând preț din estul Uniunii era în Polonia (15,8 eurocenți/KWh), aproape dublu față de prețurile din SUA și China. Germania (cu 20,3 eurocenți/KWh), Spania (23,3 eurocenți/KWh) sau Italia (31,8 eurocenți/KWh) sunt departe de a mai face față competiției cu prețurile similare din statele competitoare.

Practic, anul acesta, ca și anul trecut, Europa nu mai poate nici măcar mima competitivitatea industrială față de America, China, Coreea de Sud sau Japonia.

Cum se explică această colosală disproporție dintre Europa și restul lumii industriale? Simplu, pe de o parte avem de-a face cu o politică irațională a liderilor europeni de a opri, cu mult înaintea celorlalte state ale lumii, producția de energie din surse clasice (cărbune și gaz) iar, pe de altă parte de a reduce masiv importurile de țiței și gaz ieftine din Rusia pe fondul războiului din Ucraina.

Lupta împotriva gazului, țițeiului și cărbunelui a silit Europa să își reducă dramatic importurile de aceste produse (căci pe continentul nostru sunt foarte puține rezerve de acest gen) și de a le înlocui cu electricitate ca sursă de energie. Ca atare, în trimestrul I al anului trecut, importurile energetice ale UE s-au redus cu 6,1% față de trimestrul similar din 2022 și cu 11,3 % în trimestrul II din 2023 față de trimestrul II din 2022. O reducere de importuri de asemenea amploare de la an la an este, totuși, colosală. Cât privește înlocuirea importurilor rusești de materii prime energetice cu importuri din alte state, situația este următoarea: de la o cotă de 22% din livrările de țiței către UE în trimestrul II din 2022, rușii au ajuns la doar mai puțin de 5% în trimestrul similar din 2023. Iar la gaze, ponderea lor a scăzut de la 25% în 2022 la mai puțin de 15% în 2023. Asta după ce, în 2023, importurile de gaze și țiței din Rusia fuseseră oricum limitate cam la jumătate față de 2021. Practic, în doar doi ani, Uniunea a înlocuit țițeiul și gazul din Rusia, ieftine și venind în mare parte pe conducte, cu produse similare mai scumpe și cu un transport mult mai scump.

În fața acestei covârșitoare creșteri de preț, Europa este nevoită să caute soluții nu atât pentru asigurarea cu energie, cât mai ales pentru descreșterea decalajului de preț la energie în raport cu principalii competitori la nivel global. Cantitatea de energie consumată deja nu mai este o restricție, căci, se pare, europenii au găsit o soluție. Evident, la fel de proastă precum cele vehiculate în ultimii 10 ani și anume au oprit mari capacități de producție.

Pentru a pune puțină culoare autohtonă, la noi, în țara cu cea mai mică dependență de importuri energetice, s-a suprimat 60% din producția de aluminiu primar (electroliza) și s-a oprit total Azomureș, cel mai mare consumator de gaze din țară. Acum, când ne mai plângem de importurile alimentare, să nu uităm să menționăm și faptul că Azomureș producea cam 1,2-1,3 milioane de tone de îngrășăminte din totalul de 2,7 milioane de tone necesare anual agriculturii noastre!

Tot pentru savoare locală, să amintim și că România oferă companiilor sale a treia cea mai scumpă electricitate din Uniunea Europeană, foarte aproape de Italia, campioana negativă absolută.

Dar nu vă impacientați, oameni buni, căci la prețul electricității oferite populației suntem chiar campioni europeni. Cu coroniță.

Revenind la observațiile statistice, calculate cu precizie nemțească de bavarezi, toată lumea a observat ce prețuri bune (în raport cu restul continentului) are Franța și s-au întrebat de ce. Ei bine, explicația este câte se poate de simplă: francezii au, pe teritoriul lor, jumătate dintre reactoarele nucleare ale Europei și au o pondere a energiei atomice de peste 70% din mix-ul lor de energie. Și iată cum, dintr-o dată, după ce chimista Angela Merkel concediase total energetica nucleară din viitor, Europa re-descoperă timid centralele nucleare.

În acest context, guvernul de la București încropește rapid o nouă strategie energetică a națiunii, bazată pe doi mari piloni: o centrală mare de echilibrare (cu pompaj invers, la Tarnița) și o sumedenie de mini-centrale nucleare, bazate pe tehnologia mini-reactoarelor modulare.

Centrala de Tarnița este o investiție absolut necesară sistemului nostru energetic, împănat acum cu multe surse regenerabile (eoliene și fotovoltaice), ea funcționând ca o imensă baterie de acumulatori: atunci când dă Dumnezeu și funcționează eolienele și fotovoltaicele, energia acestora este folosită pentru a urca un volum imens de apă la înălțime (adică se încarcă acumulatorul, iar atunci când nu mai funcționează regenerabilele, apa acumulată la înălțime este lăsată să cadă, producând astfel energie (adică bateria alimentează sistemul energetic).

Toate bune și frumoase, ministrul Energiei, Sebastian Burduja s-a declarat legat cu lanțuri de iubire de acest proiect, cică s-au și interesat de el giganții lumii, numai că, ce să vezi, totul s-a fâsâit chiar când să se atribuie cui trebuie studiul de fezabilitate, căci niciun mare gigant nu s-a hotărât să treacă la treabă în condițiile statului. Nu-i nimic, licitația se va relua cu voioșie, n-am niciun dubiu, doar acest proiect se reia de vreo 50 de ani, de când a fost prima oară anunțat, de regimul Ceaușescu.

Eu mă întreb uneori cum se face că statul nostru așteaptă niște investitori (musai străini) miloși cu noi, care să ne facă această investiție, care cică este prea scumpă (cam un miliard de euro), dar când este să cumpere vaccinuri inutile imediat face rost de miliardul necesar? Nici nu vreți să știți răspunsul...

Problema este că vechile strategii energetice, abandonate în doar doi ani, prevedeau mai multe centrale pe gaze, la care, cel puțin teoretic acum se și lucrează: una a statului, la Iernut (care trebuia terminată acum 5 ani), alta, de cinci ori mai mare decât cea de la Iernut, la Mintia (a unui misterios investitor irakian), și alte două pe ruinele (an de an mai extinse) actualei energetici pe lignit din Complexul Energetic Oltenia. Deși orice om cu scaun la cap și-ar fi făcut griji cu ce gaz și pe ce conducte vor fi alimentate noile centrale, dacă noi nu putem avea gaz suficient la un preț decent nici măcar pentru Azomureș, ei bine, guvernanții noștri au altă grijă, desprinsă parcă dintr-un alt film: cum să instaleze în țărișoara noastră o puzderie de mici reactoare nucleare modulare! Care bineînțeles că ar costa cu mult mai mult decât centralele pe gaze în ciclu combinat sau decât centrala de la Tarnița- Lăpuștești.

Și asta numai pentru că, de vreo câțiva ani, o stafie a rămas captivă în ungherele întunecate ale Ministerului Energiei, fix de când un domn avocat (fost ambasador), Adrian Zuckerman, a invocat spiritul unui demon încă nenăscut în emisfera vestică și anume mini-reactorul nuclear modular. Acest demon bântuie de câțiva ani paginile ziarelor și știrile televiziunilor, astfel încât a ajuns să fie destul de cunoscut. Singura mică problemă e că, în emisfera vestică, nimeni nu a văzut încă la treabă un astfel de mini-reactor modular, el nefiind în exploatare comercială pe nicăieri. Și zic de emisfera vestică, pentru că există un singur astfel de mic demon, undeva în estul îndepărtat, doar că acesta este Akademik Lomonosov, este instalat în Ciukotka, în colțul din dreapta sus al hărții și este rodul minților (precis bolnave) ale supușilor lui Putin. Iar americanii care urmau să ne livreze nouă reactoarele modulare (NuScale) s-au cam oprit din proiect și și-au mai și concediat o treime din angajați! Sigur produsele promovate de domnul avocat erau foarte bune și valoroase, doar că lumea rea a făcut să se prăbușească prețul acțiunii NuScale cu vreo 75% în ultimul an. De invidie, sunt sigur.

Stafia reactoarelor modulare este pe atât de tentantă pe cât este de invizibilă, că, deh, de-aia e o stafie și nu vreo prințesă aievea. Paradoxul reactoarelor modulare este că ele ar putea produce o energie cu un cost rezonabil doar dacă ar fi multe (module puse unele lângă altele), altminteri fiind cam neeconomic să instalezi așa ceva, mai ales dacă ai la dispoziție varianta clasică de reactor nuclear. Marele avantaj al mini-reactoarelor modulare (SMR) este acela că, fiind mici, pot fi produse, transportate și instalate mai repede. Totul cu condiția să începi să le produci și să ai cui să le vinzi.

De curând, un institut britanic foarte respectabil, New Nuclear Watch Institute, a publicat un raport despre „stafia" acestor SMR, extrem de instructiv și bine sintetizat. Ce aflăm noi și n-a aflat și ministrul Burduja (încă) din acest raport? Mai întâi că abia prin anii 2030-2035 se estimează că va veni primul val de instalări de mini-reactoare, cele de generația a III-a, iar următorul val, cele de generația a IV-a vor apărea abia prin 2040. Moment la care energetica noastră pe cărbuni și pe gaze va fi demult oale și ulcele, iar Ministerul Mediului va fi respins deja a suta oară orice autorizare de nouă hidrocentrală, iar proiectul de la Tarnița-Lăpuștești va marca lansarea celei de 20-a companii de proiect, bazată pe cel de-al 15-lea studiu de proiect.

Mai zice raportul făcut în ciuda strategiei noastre naționale, cum că primii 6-8 jucători vor avea partea leului din piața SMR, piață estimată la 150-170 GW putere instalată la nivel global (cam 20% din totalul instalat în energetica nucleară atunci).

Ei, și-acum vine nenorocirea din raportul experților britanici: cică lider de piață va fi produsul rușilor de la Rosatom, RITM-200, ca urmare a unei proiectări a fabricii de tipul "plant-as-a-service", incluzând procesarea combustibilului uzat. Iar pe locul II, cu 15% din piață se prefigurează modelul chinezesc ACP100 or Linglong One. Abia pe locurile următoare, cu cote de piață între 5% și 7% vor veni modelele americane NuScale -VOYGR și US-XE-100, dar asta cam între 2040-2050...

Acum, poate ne uităm un pic și la costurile cu instalarea acestor mini-reactoare, căci aici este cheia înțelegerii problemei din cuibarul de la Ministerul Energiei. Dacă se produce și se instalează un singur reactor, costul acestuia va fi de 7 500 dolari/KW și poate ajunge pe la 4 500 dolari/KW (după îmbunătățiri ale înțelegerii științifice colosale, de vreo 10%) după ce se instalează cam 150 de bucăți. Doar e o nouă tehnologie, la care producătorii învață câte ceva și se perfecționează cu fiecare nouă unitate produsă.

Cu alte cuvinte, mini-reactoarele pot deveni competitive ca preț față de investițiile în capacități regenerabile (6000 dolari/KW) doar după ce se produc primele 40-50 de bucăți și față de centralele nucleare clasice (5500 dolari/KW), cam după ce se produc primele 80-90 de bucăți. Iar noi, prin Ministerul Energiei, am vrea să le instalăm chiar pe primele, adică la un cost de 7500 dolari/KW. Unde mai pui că un cost pentru o centrală pe gaze este cam pe la 1000 dolari/KW, de șapte ori mai mic.

Are România un plan realist? Iată, așadar, cum se ițește și concluzia noastră: guvernul nostru, îndeosebi Ministerul Energiei, are cel mai sofisticat plan de rezolvare a catastrofei prețurilor la energie, atât de sofisticat încât niciun om cu mintea întreagă nu îl va putea pricepe: să ne închidem sau să lăsăm fără combustibil sau să nu mai construim cele mai ieftine centrale energetice și să le înlocuim cu cele mai scumpe centrale din lume? Mai scumpe și deocamdată inexistente ca produse exploatate comercial. Mai corect spus inexistente în emisfera noastră. Oare de ce credem noi mereu că ceea ce funcționează la alții la noi nu va funcționa? Sau că aici legile fizicii, ale chimiei și ale economiei, se aplică invers decât în lumea largă?

Petrișor Peiu