• Tweet

Au început întrecerile din programul Jocurilor Olimpice, s-au făcut recorduri mondiale, s-au acordat medalii, dar cel mai mult tot despre controversatul spectacol din cadrul Open Ceremony se vorbește. Declarații ale bisericilor creștine, argumente ale cunoscătorilor de artă, păreri ale antropologilor, ifose ale unor jurnaliști, scuze ale organizatorilor, toate s-au făcut auzite.

Și peste acestea, resemnarea sportivilor, obosiți după rolul de figuranți în ploaie, care n-au înțeles nimic din toată desfășurarea de forțe din spațiul acvatic, terestru sau aerian parizian, în care s-au succedat amețitor scenele pe care Jolly, directorul artistic al show-ului, le-a conceput: enchanté, synchronicité, liberté, égalité, fraternité, sororité, sportivité, festivité, obscurité, solidarité, solennité și éternité. Drept care, nu pot sta nici eu departe de aceste comentarii, îngăduindu-mi câteva considerații personale. În primul rând, trebuie să avem în vedere de la început faptul că Paris2024 și-a propus ca, la această ediție, egalitatea de gen să fie absolută.

Dacă la prima ediție a Jocurilor moderne, Pierre de Coubertain n-a acceptat participarea feminină, considerând-o, printre altele, "inestetică" (mai zi acum așa ceva, privind un meci feminin de volei pe plajă, de exemplu), Parisul, la cea de-a doua ediție, din 1900, a acceptat prezența feminină în competiția olimpică. Iar acum pune o nouă bornă în istoria olimpismului prin această egalitate absolută de gen: 23 de discipline la feminin și 23 de discipline la masculin, cu număr egal de participanți.

Așadar, după uvertura "enchanté", ne-a fost prezentată, practic, ideea generală, subtil: SINCRONICITATE. Or sincronismul, ale cărui izvoare se regăsesc în teoria imitației a lui Gabriel Tarde, a fost curentul - dezvoltat și la noi de Eugen Lovinescu, preluat din sociologia franceză - care, ce să vezi, anticipa teoria globalizării, clar vizată în cadrul show-ului de Thomas Jolly. Mai departe, scenele au decurs oarecum firesc, căci, cel puțin la nivel declarativ, globalizare în afara libertății n-ar fi posibilă (deși e de discutat despre câtă libertate ne permitem, iar aici ne-ar putea lumina mai bine povestea lui Borges, cu cei doi regi care și-au explicat unul altuia cum e cu libertatea, încercând fiecare să ajungă la destinație, unul printr-un labirint fiind, celălalt lăsat în mijlocul deșertului, fără nicio restricție de deplasare, dar și fără niciun reper în jur).

Așadar, liberté, dar și egalité (deși egalitatea e cam în funcție de buzunar, drept care s-a introdus conceptul de "egalitate de șanse", dar și asta greu de pus în practică). Iar de la egalité s-a ajuns, firește, la fraternité. Dar cum Paris2024 și-a propus egalitatea de gen, cum am spus, s-a considerat retrograd "fraternité" singur. Așa că, fără să știe ei de gluma răposatului meu socru, care ne spunea despre nu știu cine că are un frate, soră la spital, scenariștii Open Ceremony au considerat că poți spune la fel de bine că te poți face nu numai frate, ci și soră cu Dracu' până treci Pont de Garigliano (cel mai înalt pod de pe Sena). Așa că a apărut, după fraternité și sororité, să împace și frații și surorile.

Numai că au reușit mai degrabă să bage zâzanie, căci promovarea toleranței a fost prea stridentă, iar aici nici nu mai contează că scena mult incriminată copia un tablou dionisiac sau unul apolinic. Chiar, oare a consultat cineva comunitatea LGBD+ dacă se consideră mai apropiată de Dyonisos decât de Apolo? Nu i-a consultat, cum nici sportivii n-au fost consultați în privința statutului de figuranți în cadrul ceremoniei care li s-a atribuit. Cât despre comparația cu Cina cea de taină, și aici sunt multe de spus.

În primul rând, trebuie să avem în vedere că vorbim despre o parodiere a unui tablou celebru, nu a Celei din urmă mese a lui Iisus, ci a viziunii artistice a lui Leonardo da Vinci despre ultima întâlnire a Fiului lui Dumnezeu cu apostoii săi, laolaltă. Un tablou, nu o icoană! Un tablou și azi comentat și controversat, în care Da Vinci a strecutat tainele lui. S-a venit cu varianta "Banchetul zeilor" al lui van Bijlert, dar, deși asemănarea pare a fi mai bună, justificarea nu prea are temei din următorul motiv: când faci o parodie care vrei să fie înțeleasă, alegi ceva ultracunoscut. O parodie după Scrisoarea I a lui Eminescu n-ar spune nimic, căci cine oare știe... Când cu gene ostenite sara suflu-n lumânare, / Doar ceasornicul urmează lung-a timpului cărare,...? Dar cu Scrisoarea III e altceva: Tu ești Mircea? / Da-mpărate!

Or, nu prea cred că Jolly a scotocit el prin Dijon după un tablou al unui olandez influențat de Caravaggio, ca să se inspire pentru scena "incluzivă" care a scandalizat lumea. Sau, dacă a făcut-o, clar a intuit "zgomotul" pe care îl va crea, totodată având pregătită și alternativa care să "scuze" ofensa. Dar, repet, clișeul Cina (Da Vinci) = icoană = sfânt este forțat. Asta nu înseamnă că au dreptate exegeții Open Ceremony care spun că nu e nicio legătură între un act artistic și religie, în speță creștinismul. Clar, episodul Open Ceremony de la Paris2024 poate fi o temă de studiu pentru antropologi. Mai mult ca sigur că, destul de curând, un conducător de doctorate o va include pe lista sa, așteptând de la studenți cercetări și concluzii cu caracter de noutate.

Tema merită dezbătută în mediul academic, mai ales că fereastra de oportunitate deschisă pentru progresiști e din ce în ce mai mare. Știți teoria ferestrelor de oportunitate, nu? Se introduce o idee, deși se știe că publicul larg o va respinge. O respinge, dar o și cunoaște, odată lansată. Inițial, opoziția este fermă. Cu timpul, lumea se obișnuiește, obosește să se mai împortrivească. N-o acceptă, dar nici nu-și mai bate capul cu negarea. Să facă fiecare ce vrea; lumea devine indiferentă. E momentul în care ideea lansată prinde mai mult contur. Se reia propaganda la un alt nivel, profitându-se de "vaccinul" care a amorțit marea parte a oponenților. Și nu mai trece mult până la implementarea ideii, inițial vehement respinsă de majoritate. Uneori, chiar și prin legi organice!

De aceea mă întreb dacă nu cumva, destul de curând, problema participării comunității LGBT+ la întreceri în cadrul Jocurilor Olimpice nu va fi tranșată definitiv, fără a mai genera scandalurile din prezent. Te "identifici" azi cu o înotătoare cu păr pe piept și pe picioare, iei startul cu fetele în bazin! Dar dacă îți vine ideea să te identifici cu un cal, mă întreb? (Știți că deja unii se identifică cu animale. Așa simt ei, că sunt câini, pisici...). Bun, dar dacă te identifici cu un cal de competiție, atunci cine te călărește?

Complicate vremuri trăim... D'aia, ca să mă decontaminez, am luat-o azi la pas prin muzeele pariziene. Mi-am zis să nu ratez vreun "banchet", că altfel cum aș mai putea eu comenta, sau măcar simți, exprimări artistice. De fapt, ce e o exprimare artistică? Ce simte și ce poate autorul. Îl înțelegi - bine, nu - treci mai departe. Asta au vrut să ne arate francezii, asta ne-au arătat. Au fost liberi s-o facă. Vive la liberté!

Inocentiu Voinea