• Tweet

Ruşii sunt din nou pe Insula Şerpilor, după ce plecaseră prima dată după Războiul Crimeei încheiat în 1856 şi a doua oară după destrămarea Uniunii Sovietice. Dincolo de istoria tulbure a insulei, „stânca" din Marea Neagră şi implicaţiile sale pentru desenarea graniţelor platoului continental sunt poate principalul motiv al relaţiilor reci dintre România şi Ucraina de după 1991.

Pe 24 februarie, România nici nu se dezmeticise bine de pe urma veştii unui război clasic, ca în manualele de istorie, început de Vladimir Putin în Ucraina vecină că titlurile ştirilor deja menţionau un nume îngrijorător de apropiat geografic: Insula Şerpilor. Forţele navale ale Rusiei au atacat şi cucerit peticul de pământ din Marea Neagră, omorându-i - cel puţin conform informaţiilor iniţiale - pe toţi cei treisprezece poliţişti de frontieră ucraineni de pe insulă. În următoarele zile, schimbul de replici dintre un poliţist de frontieră şi militarul rus care cerea predarea insulei a intrat rapid în folclorul războiului dintre Ucraina şi Rusia. „Nava rusească să se ducă dracului", a fost replica curajoasă a poliţistului ucrainean chiar înainte de începerea bombardamentului.

În România, însă, teama şi confuzia aduse de un război pe continentul european comparabil în perioada postbelică doar cu Războaiele Iugoslave au primit deodată un strat suplimentar de anxietate. Ruşii au atacat Insula Şerpilor? Nu deţinem noi Insula Şerpilor? Nu am câştigat la Haga pe această temă un proces celebru care i-a propulsat cariera actualului ministru de Externe? Ce înseamnă asta pentru România? Răspunsurile sunt, pe rând, următoarele: da, e război, iar ruşii au atacat Insula Şerpilor; nu, Insula Şerpilor nu e a României; da, am câştigat un proces celebru, dar miza acestuia nu era insula în sine. Pentru ultima întrebare, răspunsul este mai degrabă complicat şi este strâns legat de soarta actualului război şi de ordinea internaţională care va exista pe continent după încheierea luptelor.

O poveste cu un castravete

0,17 kilometri pătraţi - aceasta e suprafaţa bucăţii de pământ care se ridică din Marea Neagră în dreptul Golfului Musura - sau 17 hectare, cam cât o curte foarte mare cu grădină şi livadă a vreunui latifundiar oarecare din România. Din multe puncte de vedere, Insula Şerpilor pare ultimul loc pe care ar vrea cineva să-l cucerească - natura a înzestrat-o doar cu faleze abrupte de piatră şi cu vânt rece şi nesfârşit, poate şi cu câţiva pescăruşi. Şerpii care i-au dat numele modern nu mai sunt de mult, dispăruţi în urma lucrărilor pe care le-au făcut sovieticii pe insulă. Pe scurt, o stâncă de nelocuit şi, la prima vedere, ceva pentru care merită prea puţin să-ţi dai viaţa.

Cu toate acestea, insula a fost un ghimpe în coasta relaţiilor dintre România şi Ucraina pentru o bună parte din perioada care a urmat căderii Uniunii Sovietice. La nivelul legii internaţionale, disputa dintre cele două state s-a terminat de-abia în 2009, iar o parte din decizia Curţii Internaţionale de Justiţie de la Haga a fost influenţată de povestea unui castravete.

„Un elev foloseşte singura lecţie pe care o ştie - despre castravete - pentru a răspunde la toate întrebările profesorului, indiferent despre ce sunt acestea. Astfel, întrebat ce este roşia, elevul răspunde: «O roşie este o legumă ca şi castravetele. Castravetele aparţine familiei cucurbitaceelor şi are 90% apă». Apoi, profesorul îl întreabă pe elev ce este un cartof. Elevul răspunde: «Cartoful este o legumă ca şi castravetele, care are 90% apă». Apoi profesorul îi cere elevului să îi spună ce ştie despre matematică. Elevul răspunde că «matematica este o ştiinţă, ca şi biologia, care se ocupă şi cu studiul legumelor, printre care şi castravetele, care are 90% apă». Aceasta este şi metoda Ucrainei în cazul de faţă. Orice aspect ar încerca Ucraina să justifice în această cauză, ea revine la acelaşi «castravete» - pretinsa predominanţă a ţărmurilor sale", spunea Bogdan Aurescu, pe atunci repezentantul României în faţa Curţii Internaţionale de Justiţie, în septembrie 2008.

Lungi negocieri eşuate

La Haga şi la povestea castravetelui ca metaforă pentru justificările Ucrainei se ajunsese după o lungă serie de negocieri între autorităţile de la Bucureşti şi cele de la Kiev. În 1997, tratatul frontalier semnat de cele două ţări la Constanţa rezolvase o singură problemă: Insula Şerpilor, admitea România, era a Ucrainei. În plus, graniţele terestre erau recunoscute de amândouă părţile şi necontestate. Tratatul nu a fost tocmai cel mai bine primit document internaţional la Bucureşti, rezolvarea problemelor graniţelor cu toţi vecinii ţării fiind una dintre precondiţiile aderării la NATO, dar odată semnat de către cele două părţi crea o realitate juridică perfect validă. Disputele nu s-au oprit însă aici - graniţa maritimă rămânea în continuare o problemă deschisă. O prevedere din tratat era însă crucială: dacă următoarele negocieri cu privire la graniţele maritime eşuau, cele două părţi puteau recurge la Curtea Internaţională de Justiţie pentru a tranşa problema delimitării platoului continental şi a zonelor economice exclusive. Cele două state acceptau ca oricare ar fi fost decizia Curţii, Bucureştiul şi Kievul se vor supune.Negocierile duse până în 2004 de cele două ţări nu au ajuns la niciun rezultat şi tratatul privind graniţa de stat dintre România şi Ucraina semnat în 2003, la Cernăuţi, o precondiţie pentru iniţierea litigiului la Haga, singura cale prin care se mai putea rezolva problema din Marea Neagră, era prin arbitrajul unei terţe părţi.

Mizele delimitărilor platoului continental nu erau deloc mici: pe lângă importanţa strategică, odată cu recunoaşterea unei anumite suprafeţe din platoului continental veneau şi drepturile de explorare şi exploatare a hidrocarburilor aflate în jurisdicţia statului român, respectiv ucrainean. 12.200 de kilometri pătraţi - aceasta era mai exact suprafaţă disputată de România şi de Ucraina în privinţa platoului continental, iar intrebarea-cheie pentru rezolvarea acestei dispute viza chiar identitatea juridică a peticului de pământ din speţă: era Insula Şerpilor o „insulă" sau era mai degrabă „o stâncă", caz în care delimitarea platoului continental al Ucrainei trebuia să fie făcută de la ţărm, nu de la Insula Şerpilor.

O insulă care nu-i insulă, ci stâncă

Ucraina ar fi vrut să spună că e o insulă ca oricare altă insulă din lume şi deci reprezenta, în mod întemeiat, limita de la care ar fi trebuit să fie trasată graniţa maritimă şi zona economică exclusivă. România insista că e vorba de o simplă stâncă. Definiţiile celor două forme geografice nu plecau din limbajul convenţional în care orice suprafaţă de pământ înconjurată de apă este, până la urmă, o insulă, ci din definiţiile clare date de un tratat pe care amândouă statele îl acceptaseră. Cu două decenii în urmă, la data de 10 decembrie 1982, era adoptată la nivel internaţional Convenţia Naţiunilor Unite de la Montego Bay cu privire la dreptul mării. Alineatul trei al Articolului 121 spunea clar cum stau lucrurile în privinţa stâncilor: „Stâncile care nu sunt propice locuirii umane sau unei vieţi economice proprii nu au zonă economică exclusivă şi nici platou continental". Chiar dacă participă la lucrările comisiei care a redactat Convenţia, România va ratifica actul de-abia în 1996, şi atunci cu o declaraţie clară, făcută în mod clar, cu Insula Şerpilor în minte şi primită de celelalte state fără obiecţii: „insulele nelocuite şi lipsite de viaţă economică proprie nu pot afecta în niciun mod delimitarea spaţiilor care aparţin coastelor principale ale statelor riverane".

Pentru a stabili, deci, identitatea Insulei Şerpilor, întrebarea la care se căuta un răspuns era strâns legată de textul acestui articol: era Insula Şerpilor propice locuirii umane sau unei vieţi economice proprii? Ucraina răspundea în mod răspicat că da. Chiar dacă istoria insulei nu arată vreun episod de existenţă relativ autonomă a persoanelor care s-au aflat pe ea cu diferite misiuni, fie de îngrijire a farului, fie de supraveghere militară, Ucraina s-a încăpăţânat să arate că lucrurile nu stau chiar aşa. Aşa a ajuns Insula Şerpilor să aibă pe mica ei suprafaţă un hotel fără vreo legătură cu o reţea de canalizare şi o sucursală de bancă, iar din 2007 să aibă chiar şi un sat, Bile, format din cele câteva case ale militarilor staţionaţi pe insulă. Hotel, bancă, locuinţe - semne clare ale unui loc propice locuirii umane cu o viaţă economică proprie? La Haga, răspunsul a fost clar: nu. Insula Şerpilor este o simplă stâncă fără o sursă de apă potabilă proprie, iar prin urmare, Ucraina nu-şi poate defini nici graniţa maritimă şi nici zona economică exclusivă plecând cu măsurătoarea din improvizatul sat Bile.

În 2009, după cinci ani de procese şi de pledoarii, Curtea a decis să acorde 79,34% din zona disputată statului român (9.700 de kilometri pătraţi) şi 20,66% din zonă statului ucrainean (2.300 de kilometri pătraţi). Decizia a fost văzută ca un mare succes la Bucureşti şi a fost lăudată adesea ca singura extindere teritorială legitimă a României după Marea Unire din 1918.

Disputa cu Ucraina, o moştenire sovietică

Istoria politică postbelică a Insulei Şerpilor începe la Conferinţa de Pace din 1946 de la Paris. În timpul războiului, stânca din Marea Neagră fusese ocupată de nemţi, care instalaseră un punct de observaţie important pentru tranzitul navelor în Marea Neagră, iar la sfârşitul lunii august 1944, sovieticii au debarcat pe insulă. La Paris, lucrurile nu s-au clarificat deloc - formulările vagi din acordul de pace dintre România şi Aliaţi au lăsat pentru câţiva ani insula într-un no man's land juridic.

În 1948, însă, lucrurile se vor clarifica, dar în defavoarea României. În urma unei întâlniri la Moscova, Petru Groza şi ministrul de Externe sovietic Molotov semnează de comun acord un protocol între cele două state cu privire la Insula Şerpilor. Formula „de comun acord" se înscrie, desigur, în lista lungă de eufemisme din perioada de început a comunismului în România. La fel cum, conform unei vorbe celebre în epocă, relaţiile dintre România şi Uniunea Sovietică erau mutual benefice, noi dându-le petrolul, iar ei luându-ne grâul, protocolul din februarie 1948 poartă pecetea unei înţelegeri încheiate între un stat ocupat militar şi statul învingător în război. Astfel, Insula Şerpilor intra în componenţa URSS.

Protocolul nu este ratificat de statul român, dar ocuparea insulei continuă. Pe 23 mai 1948, chiar pe stânca din Marea Neagră, un proces-verbal încheiat între reprezentanţii României şi ai Uniunii Sovietice consfinţea predarea insulei către Moscova, devenind parte a Republicii Socialiste Sovietice a Ucrainei. Anul următor, în august, când militarii români au refuzat să predea farul de pe insulă militarilor sovietici, aceştia au fost arestaţi imediat şi debarcaţi la ţărm. Imediat după ocuparea insulei, armata sovietică se pune pe muncă - având în vedere poziţionarea insulei, o bază militară de control aerian şi maritim dotată cu aparate radar ar fi putut supraveghea toată regiunea balcanică. În 1961, tratatul privind graniţele româno-sovietice recunoaşte starea de fapt, Insula Şerpilor fiind cedată definitiv de România vecinului „prieten". La fel ca povestea care se va derula după căderea Uniunii Sovietice, românii şi reprezentanţii Moscovei nu au putut ajunge la un acord până la ultima rundă de negocieri din 1987 cu privire la platoul continental.

Stânca din Marea Neagră, locul unde a fost îngropat Ahile

Grecii i-au zis Leuke, „insula albă", şi au considerat că a fost scoasă din mare de Poseidon cu un scop precis: zeiţa Thetis s-a rugat de zeul mării să-i facă o insulă fiului ei, Ahile, plecat să se lupte cu Troia şi, fără să ştie, să intre în istoria literaturii. Când Ahile a murit, spune mitologia greacă, Thetis l-a îngropat pe insulă. Dincolo de mitologie, cert este că în 1823, un căpitan de armată rus descoperă pe insulă ruinele unui templu care fusese închinat lui Ahile, iar diferitele indicii presărate în surse antice sunt puse cap la cap pentru a confirma că cel mai probabil Insula Şerpilor este locul de care se vorbea în Antichitate ca fiind închinat eroului grec. Când exilatul poet Ovidiu făcea inventarul insulelor din apropierea Tomisului, amintise şi de Leuke şi de faptul că era considerată insula lui Ahile.

Un petic de pământ care a pierdut şirul stăpânilor

În 1484, insula a intrat sub stăpânire otomană, la pachet cu Chilia şi Cetatea Albă. Trecuse până atunci prin mâinile Bizanţului, ale genovezilor şi ale lui Mircea cel Bătrân. Povestea unui Ahile înmormântat pe insulă va intra într-un con de umbră, iar grecii îi vor spune curând Fidonisi, ruşii îi vor spune Zmeinoi Ostrov, iar turcii o identifică drept Ilan Adassi. În traducere, toate aceste formule înseamnă acelaşi lucru: Insula Şerpilor. Va rămâne în posesia otomanilor până în 1812, când deznodământul Războiului ruso-turc le va permite ruşilor să ocupe insula, în ciuda lipsei oricăror prevederi în acest sens în tratatul de pace de la sfârşitul conflictului ori în cel de la Adrianopol.
Războiul Crimeei schimbă din nou statutul insulei - la Paris, în 1856, se decide că ţara care deţine Delta Dunării să deţină şi Insula Şerpilor. În consecinţă, turcii se întorc pe insulă, echipată între timp cu un far pentru direcţionarea navigaţiei către Odessa. De-abia la Berlin, după Războiul român de Independenţă, Insula Şerpilor ajunge în posesia statului român. Rusia primeşte judeţele Cahul şi Ismail, România lui Carol I se mulţumeşte cu Dobrogea, Delta şi mult contestata stâncă, schimbată deja de mai multe ori dintr-o mână în alta. Farul e bombardat în Primul Război Mondial de către britanici, dar statutul politic al stâncii nu se va schimba după Pacea de la Versailles. România va continua s-o aibă în stăpânire până la ultimatumul sovietic din 1940.

„Singuratecul ostrov"

În perioada interbelică, Nicolae Iorga locuieşte mai multe zile pe insulă şi îi dedică un studiu extensiv, care include atât istoria, cât şi aspecte care ţin de geologia, flora şi fauna Insulei Şerpilor. Nu era primul intelectual român atras de ciudata stânca din Marea Neagră. Cu câţiva ani înainte, Alexandru Vlahuţă călătorise şi el pe insulă, atras de înfăţişarea ei bizară.

„După două ceasuri de plutire spre răsărit, zărim înaintea noastră o movilă albă. Acolo-i Insula Şerpilor. De departe par ruinele unei cetăţi fantastice înfipte în valuri. La vreo sută de paşi vaporul se opreşte. O barcă ne ia, şi peste câteva minute punem piciorul pe ţărmul pietros al acestui singuratec ostrov. Un dorobanţ chipeş, frumos, vine vesel înaintea noastră. El ştie că odată cu noi i-au sosit merindele de la Sulina.

- Nu ţi-e urât aici, leat? - îl întreb ca să intru în vorbă - pe când ne urcăm încet spre farul din vârful insulei. - Poi, de ce să ne fie urât? că doar nu suntem pe pământ străin... e tot ţara noastră. Şi tânărul străjer îmbrăţişă c-o privire mândră şi fericită larga întindere a mării, ca şi cum ar fi vrut să spuie: «A noastră-i toată»", povesteşte Vlahuţă în una dintre însemnările sale de călătorie.

„Ocuparea Insulei Şerpilor nu este mai periculoasă decât ocuparea oricărei alte părţi a teritoriului Ucrainei"

Două întrebări importante se pot pune acum, la doar o săptămână după ce Rusia s-a întors din nou cu soldaţii pe Insula Şerpilor: de ce s-a grăbit Putin încă din prima zi de război să ocupe această insulă şi care sunt implicaţiile pentru România?

În primul rând, ocuparea insulei nu înseamnă că România are deodată din nou o graniţă, fie ea şi maritimă, cu Rusia. Până în 2014, în cei cinci ani scurşi de la hotărârea Curţii de la Haga, graniţele maritime dintre România şi Ucraina au fost calme, iar disputa dintre cele două state - o piedică majoră în faţa apropierii Bucureştiului de Kiev în primele două decenii postcomuniste - s-a stins. Asta nu a însemnat şi că relaţiile dintre Bucureşti şi Kiev s-au îmbunătăţit peste noapte. „Relaţiile dintre Ucraina şi România au fost în general destul de reci pe parcursul ultimelor trei decenii, devenind mai calde doar după anexarea Peninsulei Crimeea, în 2014, pe măsură ce a crescut ameninţarea rusească din Marea Neagră. Litigiul privind platoul continental a reprezentat unul dintre multiplele motive pentru care relaţiile bilaterale au fost mai degrabă proaste pe parcursul ultimelor trei decenii", explică Marius Ghincea, cercetător în relaţii internaţionale la European University Institute.

Momentul din 2014, adevăratul început al războiului aprins din nou acum pe 24 februarie, e de altfel şi momentul când situaţia graniţelor României de la Marea Neagră s-a schimbat din nou. Altfel spus, România are deja de opt ani - cel puţin de facto - graniţă maritimă cu Rusia. Sunt doar 200 de kilometri, dar în aceste zile par tot mai mult o anticipare a anxietăţilor şi furiei care ar putea veni în viitor odată cu existenţa unor graniţe terestre de facto între România şi Federaţia Rusă.

De ce au ocupat ruşii Insula Şerpilor

Răspunsul cel mai simplu când vine vorba de motivaţia şi graba Rusiei de a ataca stânca din Marea Neagră aflată la doar 45 de kilometri de ţărmul României este că a fost o ţintă uşoară. Abia păzită de câţiva poliţişti de frontieră, atacul pare că se înscrie într-o logică a unei victorii lipsite de riscuri care ridică moralul armatei în prima zi de război. Dincolo de asta, o analiză a modului în care Putin a ales să-şi desfăşoare trupele în cadrul invaziei indică frontul de sud, cu plecarea trupelor din Crimeea către vest, spre Odessa, şi către est, spre Mariupol şi regiunile separatiste, ca o linie strategică crucială pentru succesul operaţiunilor militare. De altfel, dincolo de cucerirea rapidă a micuţei insule din Marea Neagră, este şi singurul front pe care armata rusă a înregistrat până acum succese notabile. Strategia nu e deloc una accidentală, au atras atenţia analiştii în ultima perioadă - în definitiv, dincolo de păstrarea până în februarie 2022 a regiunilor separatiste Doneţk şi Lugansk într-o zonă gri, relativ îngheţată, marele proiect al Rusiei pentru Ucraina era Novorusia, proiectul eminamente imperial al Kremlinului de înlăturare completă a Ucrainei de la litoralul Mării Negre.

Dincolo de aceste explicaţii legate de caracterul facil al cuceririi Insulei Şerpilor şi de înscriere a acestui pas într-un proiect militar şi ideologic mai larg, o altă explicaţie pentru aparenta importanţă dată de Rusia insulei din Marea Neagră rezidă în valoarea ei strategică. Nu este foarte primitoare cu locuirea umană ori cu activităţile economice, aşa cum susţinea Ucraina până în 2009, dar cu siguranţă este plasată ideal din punct de vedere geografic. „Insula Şerpilor este importantă din punct de vedere strategic pentru că se află chiar la gurile Dunării şi pentru că acolo se pot instala aparate radar care pot detecta şi urmări activităţile maritime şi aeriene din întreaga regiune, inclusiv până în Mediterana de Est", explică Marius Ghincea.

NATO şi Marea Neagră

Una dintre întrebările ridicate des în ultima perioadă în spaţiul public din România este legată de prezenţa forţelor NATO în Marea Neagră. Trebuie spus că prin definiţie există o prezenţă NATO în Marea Neagră atât timp cât România, Bulgaria şi Turcia au o flotă. „Există şi mereu a existat o prezenţă NATO în apele teritoriale ale României. Flota României este parte a NATO, deci prezenţa NATO e asigurată. Aliaţii occidentali trimit mereu şi vase militare care petrec o perioadă de timp în Marea Neagră, în rotaţie. Dar statele non-riverane Mării Negre nu pot să menţină vase militare aici pentru că există o convenţie internaţională privind statutul Mării Negre, adoptată în anii 1930, care nu permite aşa ceva", spune Marius Ghincea.

Cu toate acestea, ultima navă a unui aliat NATO altul decât unul dintre cei trei membri ai Alianţei care au deschidere la Marea Neagră a patrulat apele din zonă în ianuarie, o navă franceză părăsind marea în primele zile ale anului. Atacul a redeschis discuţiile în cadrul Alianţei cu privire la incapacitatea statelor membre de a formula o politică coerentă cu privire la securitatea Mării Negre şi a contracarării prezenţei navale ruseşti. Reticenţa Turciei în faţa creşterii prezenţei navale în Marea Neagră pentru a nu provoca Moscova a fost constant unul dintre motivele principale ale ignorării relative a acestui aspect al Flancului Estic al Alianţei în detrimentul altora. „E ca un şarpe Boa în jurul gâtului Ucrainei, strângând tot mai tare", spunea James Froggo, amiral retras din activitate al armatei americane, în prima zi a războiului dintre Rusia şi Ucraina. Chiar dacă Ucraina nu este stat membru NATO, prezenţa covârşitoare a Rusiei în Marea Neagră nu poate fi scuzată cu uşurinţă - „NATO are nevoie de o strategie maritimă", spunea amiralul.

Cât de periculoasă e situaţia pentru România

Chiar dacă ocuparea Insulei Şerpilor a transmis imediat o undă de şoc în România, lucrurile ar trebui să fie privite în ansamblu, crede Marius Ghincea. „Nu este mai periculoasă (n.r. - ocuparea Insulei Şerpilor) decât ocuparea oricărei alte părţi a Ucrainei. Dar proximitatea imediată cu teritoriul naţional al insulei creează dileme de securitate pentru NATO şi permite ruşilor să urmărească ce se întâmplă în Dobrogea", a spus acesta.

Natura dilemelor de securitate este una destul de simplă. Nu doar că prezenţa Rusiei pe Insula Şerpilor permite o mai bună supraveghere a coastei României şi, prin sistemele radar instalate, o mai bună supraveghere a întregii Europe de Sud-Est, ci şi instalarea de sisteme de rachetă la doar câţiva zeci de kilometri de Sulina, o perspectivă care poate doar să continue unda de şoc pe care vestea prezenţei militare a Federaţiei Ruse în coasta României a început-o pe 24 februarie.

În mod evident, toate dilemele ridicate de dominaţia Mării Negre de către flota Rusiei şi de prezenţa soldaţilor Moscovei pe Insula Şerpilor sunt strâns legate de deznodământul războiului. E drept, doar o victorie ucraineană în următoarele săptămâni ar putea să calmeze cu adevărat toate aceste probleme. Un război de lungă durată pe teritoriul statului vecin ori o victorie clară a Rusiei şi ocuparea de facto a întregii Ucraine sunt ingrediente pentru un viitor în care securitatea României e decisă din nou, după atâtea decenii, cu Rusia suflându-i în ceafă de peste graniţă.

sursa: Adevarul.ro