• Tweet

Când Statele Unite și Israelul au lansat lovituri coordonate împotriva Iranului pe 28 februarie, campania a fost structurată ca un război aerian „de manual": distrugerea apărării, diminuarea capacității de ripostă și decapitarea conducerii.

Apărarea aeriană iraniană - deja afectată în timpul războiului de anul trecut - a fost și mai mult slăbită pentru a asigura superioritatea spațiului aerian. Fabricile de rachete, infrastructura dronelor și activele navale au fost lovite pentru a reduce capacitatea Teheranului de a riposta. În paralel, lovituri precise au vizat comandanți de rang înalt, într-un efort susținut de a dezorienta mecanismele decizionale ale regimului.

Din punct de vedere operațional, avantajele au fost evidente. Cu spațiul aerian deschis, costurile războiului scad: munițiile obișnuite și relativ ieftine pot înlocui sistemele de apărare pe distanțe lungi, altfel necesare. Elementul de „decapitare" urmărește un principiu militar clasic: intrarea în bucla decizională a adversarului. Dacă liderii experimentați sunt eliminați constant, sistemul se consumă prin conflicte de succesiune, suspiciuni și dificultăți de coordonare. Calitatea deciziilor scade, timpul de reacție crește, coerența se destramă. Tulburarea din vârful puterii devine ea însăși o armă.

Însă competența tacticilor nu garantează claritate strategică. Riscul real al campaniei constă în presupunerile care o animă - cum se va comporta Iranul sub presiune și ce efecte va produce aceasta, scrie The Guardian. Decenii la rând, politica americană a oscilat între două caricaturi: o teocrație mesianică, insensibilă la costuri, sau o dictatură fragilă, gata să se prăbușească la cel mai mic șoc. În realitate, guvernarea iraniană este mai puțin teatrală și mult mai rezilientă. Ideologia e centrală pentru identitatea regimului, dar niciodată independentă de instinctul de supraviețuire.

Sub conducerea lui Ayatollah Ali Khamenei, Teheranul a demonstrat că postura revoluționară poate coexista cu decizii pragmatice. Acordul nuclear din 2015 este exemplul cel mai clar: Khamenei putea numi SUA „Marele Satana" în public, dar autoriza negocieri directe în privat când presiunile sancțiunilor amenințau stabilitatea economică și, implicit, durabilitatea politică. Nu era vorba de o conversie ideologică, ci de o calculare strategică.

Chiar și după retragerea Washingtonului din acord și intensificarea campaniei secrete israeliene - de la operațiuni cibernetice la asasinate și sabotaje - Teheranul a păstrat canale de dialog parțial deschise. Confruntarea și negocierile nu s-au exclus reciproc; erau instrumente paralele, aplicate cu o logică rece, menită să asigure supraviețuirea regimului.

Această istorie subminează o premisă centrală în unele cercuri politice: că presiunea militară suficientă va determina sistemul iranian să capituleze, să se fragmenteze sau să se prăbușească. Poate se va întâmpla, dar nu este predeterminat. Supraviețuirea rămâne definiția cea mai strictă - și cea mai sigură - a victoriei pentru regim. Războiul de 12 zile de anul trecut a produs pagube serioase capacităților iraniene, dar Teheranul l-a prezentat ca pe un succes pentru că a rezistat.

Iranul nu poate egala puterea militară a SUA și Israelului în mod simetric și a adoptat o strategie de lungă durată. Dronelor și rachetelor le revine nu doar lovirea Israelului, ci și a bazelor americane și infrastructurii comerciale din Golful Persic. Atacurile sunt deseori limitate, dar efectul lor este cumulativ: Teheranul caută fricțiune, obligând adversarii să se apere pe mai multe fronturi, testând reziliența politicii regionale și crescând treptat costurile economice și psihologice ale conflictului.

Planificatorii iranieni înțeleg probabil că fabricile de rachete și drone sunt ținte primare și pot fi distruse în timp. Prin urmare, obiectivul devine să evite epuizarea spectaculoasă a stocurilor. Se conservă capacitate reziduală, se temperează ritmul luptei și se păstrează opțiuni de escaladare. Într-un război lung, reținerea devine o formă de pregătire pentru etapa următoare. Conflictul este astfel o confruntare între cronologii opuse: Iranul pariază pe rezistență, SUA și Israelul pe forță copleșitoare.

Chiar dacă campania degradează capacitățile regimului, rezultatul politic nu este garantat. Ideea că loviturile continue vor declanșa o revoltă internă sau vor fragmenta statul reflectă o înțelegere limitată a rezilienței sistemului - și a societății de dedesubt. Corpul Gardienilor Revoluționari nu este doar o instituție militară; este un imperiu economic, un actor politic și un pilon ideologic. Lovirea sediilor și organelor de securitate poate complica represiunea și poate crea oportunități pentru proteste viitoare, dar dezmembrarea unei astfel de instituții doar prin puterea aeriană rareori funcționează ca strategie de schimbare.

Nici peisajul intern iranian nu este atât de divizibil cum își imaginează observatorii externi. Minoritățile etnice au nemulțumiri reale, dar majoritatea se teme de scenarii care duc la fragmentarea națională. Chiar și iranienii care se opun regimului și ar fi dorit intervenție militară străină se tem de prăbușirea totală a statului, anticipând haosul ce ar urma.

Dacă statul ar începe să cedeze, implicațiile regionale ar fi profunde: instabilitatea iraniană s-ar putea răspândi în Irak, deja fragil, și ar tensiona relațiile cu Turcia, care vede autonomia kurdă ca amenințare existențială. Strategia bazată pe destrămarea internă riscă să exporte haos într-o regiune deja instabilă.

Dar, pe cât de important este să studiem fresca din Isfahan pentru a înțelege psihologia iraniană sau să analizăm reziliența unui sistem care a absorbit aproape jumătate de milion de victime în timpul războiului Iran-Irak din anii 1980 și mii de miliarde de dolari în daune economice pe parcursul multor ani de suferință din cauza sancțiunilor, este esențial să înțelegem că conducerea sa asediată este predispusă la erori de calcul. Iranul ar putea rămâne fără muniție sau fără capacitatea de a-și accesa puterea de foc înaintea Israelului și a SUA.

Spre deosebire de Ucraina, nu are niciun susținător extern care să-i furnizeze continuu provizii. Politica sa de a arde restul regiunii ar putea determina în curând vecinii să treacă de la apărare la ofensivă, arzând punțile pentru anii următori. Are un regim care este detestat pe scară largă și care a adus economia și mediul țării în pragul colapsului. Nu este clar dacă acest război va distruge Iranul. Dar ar putea. În orice caz, Teheranul, vecinii săi și chiar agresorii săi au de pierdut, conchide The Guardian.