• Tweet

N-am învățat nici până acum, cu toate că unii dintre noi am trăit experiența mutilantă a comunismului, să asumăm istoria a tot ce am trăit, ca pe o rescriere a prezentului. Astfel vedem cum trecutul nu mai dă nici un fel de lecție timpului în care trăim.

Încă din 1946, Paul Valery, observa în "Regards sur le monde contemporain" că "rezultatul luptelor politice e faptul că tulbură și falsifică în mintea oamenilor noțiunea ordinii de importanță a întrebărilor și a ordinii de urgență. Lucrurile vitale sunt mascate dele pur și simplu comode. Cele de viitor de cele imediate. Cele necesare de de cele la îndemâna simțurilor. Cele adânci și domoale de cele existente. Tot ce ține de politica practică e cu necesitate superficial."

Simbriași, de la cei mari, cu milioanele la jeb și până la tinerii imberbi care se adună în piețe, la comanda lui Soros (în sens generic!) de pe Facebook, gândindu-se pentru ce sex sau gen, "optează", ocupă azi ecranele vieții. Nici n-a trecut multă vreme de cînd bolșevicii cereau urlînd din toți rărunchii: "Treceți cu buretele peste trecut!" Și iată că "majoritățile" formate mai ales din analfabeți funcționali se grăbesc să doboare statuile... Ce va fi, așadar, cu noi?

Cred că orice om întreg la minte trăiește sub spectrul acestei întrebări. Dacă vom fi de acord să îngropăm trecutul, atunci va trebui cumva să reflectăm, mai întâi asupra vanității și a orgoliului nemăsurat care ne stăpânește și cele mai neînsemnate acțiuni. De obicei, în dialectica stărilor sentimentale avem de ales tot între o stîngă și o dreaptă: astfel la stânga găsim invidia și resentimentul, echilibrul dreptei venind cu orgoliul ei nemăsurat. În tabloul jalnic de azi, personalizînd, avem la așa-zisa dreaptă individul tarat de alcool și la stânga pe cel ce nu e în stare să încropească o frază, vorbind doar în propoziții scurte, facile. Toate astea, pe fondul în care valoarea și conduita intelectualului public a poposit în mocirla pecuniară.

Ne amintim de "elita" filosofico-scriitoricească, adulând un scelerat cavernicol. Pe de altă parte, nici presa nu se mai bucură de un nivel de la care să poată propune o dezbatere publică verosimilă. Claude Karnooh observa undeva un fapt care se perpetuează. Anume că devenirea oamenilor nu mai poate fi văzută decît într-un relativism total.

Pe parcursul a șapte ani, la "Realitatea românească", difuzată pe Realitatea tv condusă de Cozmin Gușă am încercat să propun telespectatorilor modelul intelectualului de prestigiu, al academicianului, al marelui profesor, al "maestrului", tocmai fiindcă știam că de fapt, o mare parte a populației preferă mai degrabă figura așa-zisului "jurnalist de modă nouă", cu party pris-uri, fără talent, fără o cultură solidă, care cunoaște vag limba română, dar care își construiește cultul propriei celebrități mediatice prin amestecul de vedetă decerebrată a manelelor, și de sportiv bădăran.

Și totuși, în Germania anului 1985, poate cel mai curajos și talentat jurnalist de investigații, Gunther Walraff, renumit pentru reportajele sale sub acoperire, publică o carte care va arunca, pur și simplu în aer Republica Federala Germană - așa cum se numea Germania încă neunită cu partea ei estică. "Ganz unten" (Cel mai insignifiant dintre insignifianți), cartea scrisă după o muncă de doi ani, în care Wallraf a trăit sub identitatea falsă a unui imigrant turc, cănindu-și părul și schimbându-și culoarea ochilor cu lentile de contact, a aruncat în aer scena publică și politică a Germaniei, prin dezvăluirile despre tratamentul inuman aplicat de nemți imigranților turci. Scandalul imens a reușit să schimbe radical tratamentul grotesc al "mîinii de lucru ieftine" venite din Turcia.

Numai că pe atunci, Germania era condusă de Helmuth Kohl, al cărui mandat de cancelar a durat 17 ani, cu doi ani mai mult decât cel al lui Adenauer. Acesta a fost cel mai lung mandat al unui cancelar german de la Otto von Bismarck. Kohl este considerat principalul arhitect al reunificării Germaniei și al Trataului de la Maastricht care a format Uniunea Europeană, fiind descris de către președinții americani George W. Bush și Bill Clinton ca „cel mai bun lider european al celei de-a doua jumătăți a secolului 20".  Numai că după "noua ordine" europeană, Kohl nu mai e decât un "penal" și nimic mai mult...

Gunther Walraff nu este un orișicine, ci cel mai semnificativ ziarist german. Acționând sub acoperire și scriind pentru "Bild", el a fost cel care a inventat conceptul de "jurnalism de intervenție", acel gen de jurnalism care nu numai că relatează corect, ci mai mult, se situează de partea victimelor și nefericiților societății.

Deunăzi, o tânără din Târgu Mureș a povestit pentru Deutsche Welle că în aprilie, după o lună de muncă, în Germania, de dimineața până seara, a primit 300 de euro. Situația s-a înrăutățit în luna mai. Deși, potrivit înțelegerilor cu angajatorul, oamenii ar fi trebuit să primească în jur de 3 euro pentru fiecare ladă de căpșuni culese - media zilnică fiind de aproximativ 50 de lăzi - femeia s-ar fi ales cu un salariu total de 5 (cinci) euro!

„Oamenii au datorii, îi așteaptă copiii acasă. Eu am patru copii. Să mă duc fără bani acasă după ce le-am lucrat nemților câmpul? E greu, foarte greu.

Catastrofa "exportului de sclavi" din România început de ceva timp, probabil în urma unei înțelegeri rușinoase între cancelarul Merkel și premierul Ludovic Orban își arată colții în fiecare zi.

În treacăt fie spus, Frau Merkel e prizabilă, cu tot trecutul ei din Europa de Est, cu tot cu bătaia de joc la care sunt supuși "sclavii" trimiși de premierul României la muncă în Germania, fără nici o tresărire din partea ministrului Muncii Violeta Alexandru (nomina odiosa!) crapă zilnic ecranele televizoarelor, atît la locul faptei, prin lanurile de sparanghel, ori prin abatoarele nemțești, cât și în România. Dar cum nu mai există un adevărat ziarist de investigații, așa cum a fost Gunther Wallraf, este evident că nu vom afla dedesubturile mizerabile ale acestei tranzacții. La noi, comisiile parlamentare nu vor face nici atît.
Pentru cea mai mare parte a presei românești "investigații" înseamnă să primești un dosar de la vreo persoană sau instituție interesată și să-l dai publicității,

contra cost, sau contra vreunui privilegiu. Chiar zilele trecute, imensa frică a mai multor politicieni liberali din gașca premierului Orban, frică pe care o inspiră prim-vicepreședintele Rareș Bogdan au generat o extraordinară(!) astfel de investigație. Două-trei fotografii și o filmare cu drona de pe o terasă a unui restaurant clujean în care apăreau maximum 5 persoane, i-au făcut pe marii "investigatori" să afirme, fără nici o dovadă, că în interiorul restaurantului s-ar fi aflat 100 de oameni (!!!), prieteni ai politicianului clujean, care sărbătorea, perfect legal, aniversarea fiicei lui. Cum această mizerie nu putea fi probată, "investigatorii" au completat "investigația" cu informații despre cei câțiva oameni care apăreau în fotografii, informații luate de pe Google.

Trecînd peste "amănuntul" că la petrecere au participat mai puțini oameni decît prevede legea în astfel de situații , peste intruziunea ilegală prin fotografii făcute ilegal într-un loc privat, e de remarcat ce mai înseamnă azi în România o investigație de presă, atunci când ai obiectivul de a distruge credibilitatea unui politician....

Poate că e cumva prea acidă zicerea lui Karl Kraus, conform căreia "Jurnalistul are tot atâtea legături cu adevărul cît au ghicitoarele în cărți cu metafizica." Deși scrisă cu ceva timp în urmă, fraza lui Kraus, jurnalist și scriitor austriac, comparat adesea cu Juvenal și Jonathan Swift își găsește materializarea cea mai vizibilă în fotografia presei românești de azi. Însă nu numai atât: dacă ne uităm le așa-zisa evoluție a estului după căderea "Cortinei de Fier" vedem că tocmai cei mai radicali liberali și-au luat sarcina de a aduce lumină și de a democratiza spațiul scăpat de comunism. De parcă ei ar fi adus vreun progres în dreptatea socială, ori vreo reală mai bună înțelegere între oameni, vreodată ...

Pe nemți, nici nu-i putem condamna prea tare: ei s-au format sub imperiul lui Fichte, Hegel și Kant, adoptând generație după generație teoriile întăririi țării, după modelul elitelor prusace, care propovăduiau credința în sacrificiul fiecărui cetățean pentru întărirea supremației statului. Profesorul Karnooh avertiza încă din 1993, în "Adieu a la difference", că oricare ar fi tipul de om nou propus de ideologia puterii, războinicul teuton e gata să aducă în sclavia "rasei" sale o lume de "suboameni" sau consumatorul democratic, somat să răspundă cu docilitate injoncțiunilor publicitare care îl fac să creadă în identitatea între libertate și puterea de cumpărare.

Însă atitudinea noastră, servilă, nu are nici o justificare, alta, în afara micimii sufletești, a lipsei de patriotism elementar și crasei inculturi a conducătorilor noștri. Dacă Merkel ar demisiona mîine, cu siguranță că prima preocupare a ei ar fi să scrie o carte de amintiri politice, și poate chiar ne-ar povesti despre tinerețile ei comuniste și întâlnirile "tovărășești" de la Vox Maris. În schimb, Ludovic Orban n-ar avea ceva mai bun de făcut, decît să se dedice barbutului, căci amintirile de la dezalcoolizare nu par a tenta vreun public amator de lecturi. "Necazul cu germanii nu este că ei trag cu obuze, ci că le gravează pe acestea cu citate din Kant", zice Kark Kraus. Cu siguranță că metafora lui nu-și află locul într-o lume politică românescă aflată la cel mai de jos nivel intelectual, cucerită doar de accesul la resurse și voturi.

Și, ca să terminăm tot cu celebrul scriitor, și jurnalist austriac Karl Kraus: "Libertatea gîndirii o avem, ne mai lipsește gândirea."

Octavian Hoandra