• Tweet

Multe dintre problemele pe care le are astăzi Ucraina își au originea în felul în care fostele republici sovietice au fost constituite și în cel în care acestea s-au desprins din fosta URSS. Este actuala Ucraină un stat-națiune sau o republică sovietică cu față capitalistă? Este actuala Ucraină o parte a unui fost imperiu sau un stat post-imperial autodeterminat pe principiul naționalității? De răspunsul la aceste întrebări depinde și găsirea soluțiilor pentru supraviețuirea sa în independență și securitate.

DE LA IMPERIUL ȚARIST LA IMPERIUL SOVIETIC

Uniunea Sovietică, pe bună dreptate numită de mulți „Rusia Sovietică", nu a fost decât produsul unei alte revoluții „ghepardiene". Această revoluție a înlocuit puterea discreționară a țarului cu puterea absolută a sovietelor (de muncitori și soldați), autocrația țaristă cu dictatura proletariatului pentru a face ca imperiul să meargă mai departe; sub o altă formă, cu o altă etichetă, dar cu același conținut și aceleași obiective.

Bolile sistemice al imperiului țarist au condus nu doar la înfrângerea lui catastrofală în lupta cu Puterile Centrale (germanice) din Primul Război Mondial, obligându-l să reculeze teritorial cum nu o mai făcuse vreodată în epoca modernă, ci și la descompunerea sa sub loviturile războiului civil și ale autodeterminării națiunilor europene. Fenomenul din urmă era efectul strategiei națiunilor imperiale vest-europene menite să dezagrege imperiile multinaționale - habsburgic, otoman și țarist - spărgându-le în state-națiune.

În contextul emancipării naționale, respectiv al revendicării dreptului popoarelor (comunități etno-culturale) de a-și avea o organizare politică proprie pe teritoriul pe care membrii lor trăiau, raportat la restul populației, ca majoritari, conducerea bolșevică post-țaristă a conceput recunoașterea formală a dreptului la autodeterminare până la secesiune (teză leninistă), pentru ca, odată separate pe criteriul cultural, formațiunile statale rezultate să se federalizeze pe criteriul unității de clasă și al solidarității intereselor de clasă, recompunând astfel imperiul. „Pentru a ne uni, să ne delimităm precis" - spunea același Vladimir Ilici Lenin. Autodeterminarea era doar alibiul continuității imperiale și preambulul reintegrării imperiale. Reintegrare care s-a făcut și manu militari sau prin procedee complementare menite a slei patosul național (cum a fost exterminarea prin foame de felul „holodomorului").

Popoarele imperiului rus se puteau „autodetermina" numai pentru a se întoarce prin „liber consimțământ" în... imperiu. Cei care se opuneau acestei reîntoarceri erau, evident, „elementele burgheze reacționare" interesate de statul națiune doar pentru a-i conferi monopolul violenței legitime și a-l abilita astfel să joace rolul „paznicului de noapte" (expresie marxistă) al intereselor lor, circumscrise de rațiunile mișcării capitalului, producătoare de profit. Cei care se opuneau exploatării de clasă și de aceea urmăreau transformarea tuturor membrilor societății în proletari, adică în persoane având ca unică proprietate doar forța de muncă, nu puteau dori altceva decât unirea în suprastructura politică a proletariatului.

Așa se face că, teoretic, Uniunea Sovietică a fost o federație de republici sovietice. Statele-națiune desprinse din Imperiul țarist au reconstituit imperiul întrucât se proletarizaseră și, potrivit ideologiei marxist-leniniste (a se vedea, în special, lucrarea lui Engels privind originea familiei, proprietății private și statului), comunizarea mijloacelor de producție și egalitatea pe planul proprietății lăsau fără semnificație politica națională, locul naționalismului fiind luat de internaționalismul proletar. Popoarele fidele identității lor naționale, precum Polonia sau Finlanda, au rămas în afara URSS, ca state națiune, nu înainte de a purta și câștiga „războaie de secesiune" (chiar dacă, în teorie, secesiunea fusese admisă). (După autodeterminare, Basarabia s-a unit cu țara din care fusese desprinsă.)

DEZMEMBRAREA URSS A URMAT MODELUL DECOLONIZĂRII

Potrivit Constituției sovietice, adică potrivit unei constituții imperiale, republicile sovietice aveau dreptul să se retragă din uniune; ceea ce au și făcut în 1991. Rusia nu s-a opus. Dimpotrivă, a încurajat separarea.

De ce Constituția sovietică o permitea? Pentru că ori nu se credea că plecarea periferiei imperiului de capul ei este posibilă (unite silnic, republicile respective rămâneau federalizate atât timp cât forța centripetă a centrului era mai mare de cât forțele centrifuge ale periferiei), ori se făcuse în așa fel încât prin însăși structura lor multinațională, pe lângă interdependențele economice artificial create, aceste republici să nu poată trăi independent una de alta. Chiar dacă după intrarea în compunerea URSS, republicile sovietice își păstrau o față națională (constituită din simboluri naționale), compunerea și grănițuirea lor în cadrul imperiului nu s-a făcut după criteriul național, ci în baza logicii administrative și geopolitice sovietice.

Cea din urmă impunea chiar distrugerea coeziunii naționale prin deșirarea țesutului cultural, respectiv fragmentarea teritoriilor istorice și a comunităților naționale trăitoare acolo, urmată de combinarea fragmentelor de o manieră care să asigure nevoile centrului imperial referitoare la culegerea rentei imperiale, cât și la controlul economico-social al proceselor desfășurate la nivelul subiectelor pseudo-federației. (Imperiile nu sunt și nu pot fi, cu adevărat, niciodată federale.) Așa a fost creată Republica Socialistă Sovietică Ucraineană.

Pe când Imperiul Țarist se descompunea pentru a renaște sub forma URSS, celălalt mare imperiu european, Imperiul Habsburgic sau Austro-Ungar, cunoștea un proces similar, dar pe cu totul alt criteriu, respectiv pe baza principiului naționalităților. Așa au apărut statele națiune europene Polonia, Ungaria, Cehoslovacia, sau au a fost desăvârșit procesul formării acestora ca în cazul Regatului României sau al Regatului Sârbilor, Slovenilor și Croaților.

De ce Rusia nu s-a opus segregării în 1991? Întrucât știa că, în fond, separarea nu va rezista și, pe de altă parte, pentru că se aștepta ca în schimbul dezintegrării voluntare a imperiului său să obțină integrarea într-o ordine euro-asiatică de la Lisabona la Vladivostok, eliberată de sub tutela militară americană, devenită inutilă. Mihail Gorbaciov mi-a vorbit despre intenția lui de a transforma URSS într-o federație veritabilă funcționând pe baze democratice, după modelul SUA, care apoi ar fi trebuit să devină parte integrantă a unei entități de tip confederal alcătuind Statele Unite ale Europei.

EȘECUL TRANSFORMĂRII REPUBLICILOR SOVIETICE ÎN NAȚIUNI CIVICE

Lucrurile nu s-au petrecut, însă, așa. Aceasta în primul rând întrucât SUA a intervenit nu pentru a face separarea republicilor sovietice viabilă, ci pentru a face din fostele republici sovietice, „republici (state) americane de peste mări". Un atare demers s-a conjugat și cu eforturile americane de a împiedica nașterea unui bloc euro-asiatic având ca nucleu dur vechiul tandem germano-rus (Ribbentrop-Molotov este doar numele trecător dat întâmplător unei opțiuni strategice eterne cu caracter legic), o triadă Rusia-Germania-Franța sau un patrulater Rusia-Germania-Franța-Italia. Acesta era coșmarul strategic al Americii.

După războaiele din Cecenia, începerea intervenției militare a NATO în fosta Iugoslavie și debutul infiltrării americane în Caucazul de sud (Georgia), Federația Rusă ajunsese deja să își piardă încrederea în perspectivele primirii sale în „casa comună europeană". Pe acest fundal, în 1997, deși nici un reprezentant al Rusiei nu mi-a spus-o vreodată direct, pe diferite canale mi-a parvenit informația că Moscova ar dori ca România să nu încheie un tratat politic de bază cu Ucraina înainte de a încheia un document similar cu Rusia. Reamintesc că acele tratate erau menite a transpune în practică doctrina formulată de Președintele Franței, Edouard Balladur, potrivit căreia pacea în Europa după dispariția bipolarismului putea fi asigurată prin înghețarea frontierelor existente, la pachet cu acordarea de drepturi corespunzătoare persoanelor aparținând minorităților naționale.

În acel moment, interesele României pledau pentru asigurarea independenței, suveranității și integrității teritoriale ale Ucrainei astfel cum ea se desprinsese din URSS și fusese recunoscută de comunitatea internațională. Astfel România asigura un spațiu-tampon considerabil între teritoriul său și marea putere rusă cu care avea o istorie presărată de amintiri neplăcute și ale cărei apetituri imperiale puteau renaște oricând. Din rațiuni similare, tratate politice de bază cu un conținut aproape identic fuseseră semnate cu Ucraina și de Polonia, Slovacia și Ungaria. Nici România nici aceste state nu doreau să fie plasate pe prima linie a unui eventual front rusesc. Excesele posibile ale tradiționalului naționalism ucrainean, de care cu toții eram conștienți, ar fi putut fi evitate atât pe calea cooperării noastre, în nume propriu, în parteneriat sau prin intermediul UE, cu Rusia, ca factor de contrapondere, cât și pe aceea a democratizării și federalizării Ucrainei. Echilibrul geo-strategic între Ucraina și Rusia era pentru noi esențial.

Pentru ca Ucraina să supraviețuiască statutului său de republică sovietică devenind statul unei națiuni civice, condiția, acceptată de Rusia sau cel puțin negociabilă cu aceasta, era ca ea să rămână neutră. Cu alte cuvinte Ucraina ar fi trebuit să fie nu stat ucrainean, ci stat al tuturor cetățenilor ucraineni, indiferent de identitatea lor etno-culturală, condusă de ei, prin ei și pentru ei în exclusivitate. Ceea ce conducătorii ucraineni au încercat să facă, cu mai mult sau mai puțin talent, până la revoluția portocalie din 2004. Abolind multi-vectorialismul geo-strategic al Ucrainei, această revoluție, inspirată de Occidentul euro-atlantic, sub conducerea SUA, a pus capăt unui proiect politic numit Ucraina post-sovietică, viabil numai prin consensul tuturor părților interesate.

Spre a se putea bucura în siguranță de independență și suveranitate republicile desprinse din URSS cu granițele lor sovietice trebuie să se transforme din republici sovietice (state sovietice) în republici naționale (state națiune). Altminteri asistăm la repetarea problemelor născute din procesul de decolonizare când prin autodeterminarea unor comunități umane reprezentând nu națiuni, ci vechi triburi secționate prin frontiere arbitrar stabilite în funcție de puterea armată a statelor coloniale s-a ajuns la apariția unor suveranități fictive acoperind entități statele eșuate din punct de vedere politic, economic, social, militar și chiar moral. Așa se face că, de pildă, Africa, unul dintre continentele cele mai bogate, se zbate azi, după decolonizare, în sărăcie și războaie tribale.

În cazul Ucrainei, vorbim de o societate mai degrabă de tip sovietic, decât național, în care nu originea culturală comună sau proiectele comune reprezentau criteriile de coeziune, ci egalitatea grijilor existențiale creată și întreținută pe deasupra liniilor de demarcație etno-culturală, precum și fidelitatea față de centrul puterii. Când liberalizarea piețelor și abandonarea economiei de comandă au deschis calea acumulării primitive de capital, urmată de corupție și polarizare socială, coeziunea națiunii civice a dispărut și segregarea pe criterii identitar-culturale a început să se manifeste, oferind teren de manevră ambițiilor imperiale ale actorilor globali și regionali din afara Ucrainei.

În atari circumstanțe, aplicând rețete vechi, Occidentul, care își procurase la Kiev, prin efectul loviturii de stat din 2014, după încercarea semiratată din 2004, o conducere politică favorabilă lui, chemată însă a guverna un popor în mentalul colectiv al căruia NATO lăsase amintirea inamicului ereditar, a considerat că promovarea agendei sale ucrainene depinde de realizarea unității identitare și de renașterea vechiului naționalism ucrainean, rusofob, în formele sale cele mai pure, adică cele mai radicale, exclusiviste și brutale. Aceasta a distrus proiectul privind democratizarea Ucrainei, și pe cale de consecință a făcut imposibilă asanarea economiei sale marcate de elitele economice de pradă cu ambiții monopoliste; elite patriotice și pro-occidentale numai în măsura în care se aflau în concurență neloială cu oligarhii ruși.

PROBLEMA DREPTURILOR ISTORICE

Tensiunile interne din Ucraina și rivalitatea strategică dintre Rusia și SUA au adus în discuție problema „drepturilor istorice". Sintagma „drepturi istorice" este doar o metaforă fără valoare juridică. „Dreptul istoric" nu are „obligație corelativă" și, prin urmare, nu are cum fi nici exercitat, nici transmis, respectiv „cedat". Referindu-se la el istoricii acreditează ideea unui fel de uzucapiune, ca să folosesc un termen juridic, care face ca posesia îndelungată a unor teritorii de către un anumit popor, să dea naștere dreptului acestuia de a pretinde exercitarea suveranității asupra lor, adică de a se organiza politic în spațiul respectiv.

Acest drept a fost invocat acum de Rusia pentru a spune că teritorii precum Crimeea sau Donbasul au aparținut în trecut Rusiei imperiale și ele i-au fost luate, prin decizia liderilor Rusiei bolșevice (Lenin, Stalin și Hrușciov), ca să se poată constitui un stat ucrainean, destinat a fi, în realitate, doar o provincie a marelui imperiu sovietic rus. Întrucât această provincie a ales desprinderea de vechiul imperiu, Rusia post-sovietică solicită restituirea „teritoriilor sale", asupra cărora deține „dreptul istoric" de a-și exercita suveranitatea.

Sub aspect istoric lucrurile așa au stat. Așa au ajuns în compunerea statului ucrainean de azi, mai mult sau mai puțin cu complicitatea acestuia, vechi teritorii aparținând altor popoare, precum rușii, tătarii, românii, polonezii, maghiarii etc., care s-au format în mod organic acolo. Istoria nu este, însă, izvor de drept. Adevărul istoric trebuie afirmat, așa zisul „drept istoric" putând fi invocat ca argument în eventuale negocieri purtate pe baza principiilor Actului final de la Helsinki cu scopul convenirii unor modificări teritoriale echitabile. Numi așa dreptul istoric devine drept juridic. Altminteri, neavând valoare juridică, orice formă de executare silită a „dreptului istoric" este ilegală.

În istoria modernă, statele-națiune europene nu s-au format prin recunoașterea „drepturilor istorice", ci prin invocarea „principiului naționalităților", fiecărui popor recunoscându-i-se dreptul de a trăi în propria sa formă de organizare politică, adică în propriul stat, pe teritoriul pe care trăiește efectiv și legitim. Acesta este „dreptul națiunilor" și deocamdată el este cel recunoscut din punct de vedere juridic în ordinea internațională.

Națiunea rusă trăiește pe teritoriul statului rus, așa cum este el delimitat azi. Problemele teritoriale care constituie obiectul disputei cu Ucraina ar fi trebuit ridicate și soluționate cu prilejul autodeterminării Rusiei și Ucrainei prin desprinderea din URSS.

Adrian Severin