• Tweet

Valul de atacuri lansat miercuri dimineață de Corpul Gardienilor Revoluției Islamice asupra bazelor americane din regiune, ca reacție la raidurile efectuate de aviația SUA în zona Strâmtorii Ormuz, nu reprezintă începutul unui război total, ci mai degrabă o etapă a unei confruntări calibrate, menită să transmită mesaje politice și militare.

Tensiunile dintre Iran și Statele Unite au escaladat miercuri dimineață, după ce Corpul Gardienilor Revoluției Islamice (IRGC) a anunțat declanșarea unui val de atacuri asupra unor ținte militare americane din regiune. Potrivit CNN, ofensiva iraniană vine ca reacție la lovituri aeriene americane anterioare, desfășurate asupra unor obiective din Iran, în contextul deteriorării rapide a situației de securitate din Orientul Mijlociu. IRGC susține că a vizat mai multe obiective militare americane din state arabe care găzduiesc trupe sau infrastructură militară a SUA. Printre acestea se numără Iordania, Bahrain și Kuweit. 

Înaintea acestui val de atacuri, aviația americană ar fi lovit mai multe obiective strategice din Iran, inclusiv în insula Qeshm, Bandar Abbas și alte puncte din apropierea Strâmtorii Ormuz, zonă cu importanță strategică majoră pentru transportul petrolului global. Autoritățile iraniene nu au publicat până în acest moment o evaluare oficială a pagubelor, în timp ce partea americană nu a confirmat detalii suplimentare privind amploarea loviturilor. În paralel, presa internațională notează că infrastructura militară americană din regiune este considerată vulnerabilă în fața unor atacuri coordonate. O investigație anterioară a indicat că mai multe situri militare americane ar fi fost afectate în episoade anterioare de escaladare.

Marți, un elicopter american de tip Apache s-a prăbușit în zona Strâmtorii Ormuz. Președintele Statelor Unite, Donald Trump, a confirmat că piloții au supraviețuit, aceștia fiind salvați și evacuați ulterior, cu răni ușoare.  Teoretic, pe hârtie, negocierile de pace pot continua, însă nu este clar dacă acestea au consistență reală. Aceste evoluții sunt legate foarte mult de situația din Liban și de încetarea atacurilor asupra Libanului, inclusiv de ofensiva israeliană asupra Beirutului și a zonelor din jurul capitalei. Din punctul meu de vedere, ceea ce vedem nu reprezintă o escaladare propriu-zisă, ci mai degrabă tatonări militare, un schimb de tip atac și răspuns, fără a atinge nivelul unor escaladări grave care să afecteze negocierile pe termen lung.

Unul dintre principalele puncte de tensiune dintre Washington și Teheran rămâne programul nuclear. Statele Unite cer ca Iranul să suspende îmbogățirea uraniului pentru o perioadă de până la 20 de ani. Ioana Mateș explică însă că regimul de la Teheran nu va renunța niciodată total la energia nucleară, însă ar putea face concesii în privința dezvoltării capacităților militare de acest tip.

Statele Unite au cerut de mai multe luni ca Iranul să accepte o perioadă de până la 20 de ani în care să nu mai îmbogățească uraniu. Este greu de spus dacă regimul de la Teheran ar fi dispus să accepte o asemenea restricție. Dacă vorbim despre îmbogățirea uraniului în scop militar, respectiv dezvoltarea unor capacități nucleare cu utilizare militară, cred că Iranul ar putea accepta anumite limitări, așa s-a întâmplat și prin acordul din 2015. În schimb, dacă se discută despre predarea materialului nuclear aflat pe teritoriul Iranului, acest lucru nu se va întâmpla. De asemenea, dacă se urmărește împiedicarea dezvoltării tehnologiilor nucleare cu scop civil, medical, de cercetare sau cu aplicații în agricultură și în producerea energiei electrice, atunci poziția Iranului rămâne una de respingere. La ora actuală, o mare parte din energia electrică a Iranului este produsă prin centrale pe bază de gaz, însă infrastructura este complexă și adaptată unor nevoi industriale extinse.   

Dincolo de componenta militară, Iranul recurge și la pârghii economice și logistice pentru a-și întări poziția în negocieri. Discuțiile recente privind posibila taxare a navelor care tranzitează Strâmtoarea Ormuz reprezintă, potrivit expertei, o mutare menită să îi ofere Teheranului un avantaj suplimentar în dialogul cu Occidentul.

În ceea ce privește posibilitatea introducerii unor taxe pentru navele care tranzitează Strâmtoarea Ormuz, acest lucru este, cel mai probabil, o chestiune de negociere. Există poziții care consideră o astfel de măsură legitimă, însă, în practică, ea pare mai degrabă un instrument de presiune și negociere decât o politică rigidă. În trecut au existat excepții și derogări în funcție de relațiile bilaterale, iar acest tip de abordare sugerează că este vorba despre o tactică de negociere. Din punct de vedere strategic, renunțarea la o astfel de măsură ar putea fi prezentată ca o concesie importantă în cadrul negocierilor. În acest sens, Strâmtoarea Ormuz a devenit un element semnificativ pe tabla de negociere internațională, deși anterior nu era tratată în mod explicit ca atare. Este o mutare strategică prin care o chestiune inițial marginală a fost transformată într-un punct de presiune geopolitică relevant.

În pofida izolării diplomatice și a regimului sever de sancțiuni impus de comunitatea internațională, economia și aparatul militar al Iranului au demonstrat o capacitate notabilă de adaptare. Ioana Mateș atrage atenția că Occidentul tinde, uneori, să subestimeze reziliența Teheranului și avertizează că stabilitatea regională nu va putea fi atinsă fără o negociere extinsă, care să includă toate forțele proxy implicate la nivel regional.

În ceea ce privește evoluția pe termen scurt și mediu, statul iranian are o capacitate de reziliență ridicată. După decenii de sancțiuni, Iranul a dezvoltat mecanisme alternative de funcționare economică și investițională. În ciuda presiunilor, a reușit să își mențină structurile de bază ale economiei și să își adapteze capacitățile de producție și rezistență. Există indicii din surse publice că Iranul și-a refăcut o parte din capabilitățile militare, iar evaluările inițiale privind capacitatea sa de reacție într-un conflict ar fi putut subestima această realitate. Strâmtoarea Ormuz rămâne un punct strategic esențial, cu rol major în arhitectura energetică globală, iar controlul sau influența asupra acesteia reprezintă un element central în negocierile geopolitice. Este puțin probabil ca un conflict sau tensiunile regionale să se reducă rapid. Chiar și în eventualitatea unor încetări temporare ale focului în Liban, nu este de așteptat un acord de pace cuprinzător fără includerea actorilor și rețelelor proxy din regiune.

Opinii prezentate de Ioana Mateș, expertă în relații internaționale și avocat specializat în regiunea Orientului Mijlociu