• Tweet

"În Valahia, nu numai că nu e obiceiul ca un tânăr să fie în dragoste cu o fată, pentru a o lua apoi în căsătorie, cum se obișnuieşte la noi, ci în cele mai multe cazuri, mai ales în familiile boiereşti, partida e hotărâtă de către părinţii tinerilor..."

Când a ajuns în jurul vârstei de 40 de ani, ceea ce se presupune că ar fost pe la 1709 - nu se cunoaște cu exactitate data lui de naștere - Anton (Antonio) Maria del Chiaro a venit la București, în Țara Românească, Valahia, cum era numită de străini. Despre italian se știe că s-a născut la Florența, iar tatăl lui a fost dascăl de limba italiană și latină. În Țara Românească, a lucrat ca secretar al domnitorului Constantin Brâncoveanu. Antonio Maria del Chiaro este autorul unei lucrări „pline de informații prețioase", cum scria Nicolae Iorga, în care a adunat date despre istoria Valahiei.

În Istoria delle moderne revoluzioni della Valachia, Revoluțiile Valahiei, el a scris despre valahi, despre obiceiurile legate de nunțile și înmormântările lor, și a prezentat domnitori și situația politică din acea perioadă. Lucrarea, scrisă în italiană și tipărită prima dată la 1718 în Veneția, i-a fost dedicată papei Clement al XI-lea. Despre nunți, așa cum se făceau în Valahia, evenimente la care, preciza Del Chiaro, „am asistat personal ca invitat, la multe ocaziuni de acestea", a notat:

În Valahia, nu numai că nu e obiceiul ca un tânăr să fie în dragoste cu o fată, pentru a o lua apoi în căsătorie, cum se obișnuieşte la noi, ci în cele mai multe cazuri, mai ales în familiile boierești, partida e hotărâtă de către părinții tinerilor, fără ca aceștia să se fi văzut vreodată. Del Chiaro vedea acest obicei „lăudabil" și adăuga că, în unele orașe din Italia, se obișnuia la fel; în epoca lui însă se mai păstra „în cele mai însemnate familii nobile din Veneția". După ce părinții se înțelegeau, începeau discuțiile despre zestre și se ocupau de toate cele necesare nunții - aceasta nu avea loc decât duminica. Însă petrecerile aveau loc înainte cu câteva zile:

Se întind mese mari, trei zile înainte de nuntă, în casele ambilor logodnici, câte două zilnic, una pentru bărbați și alta pentru cucoane. Joia înaintea nunții, în zori de zi, tarafe de lăutari cântă în curțile logodnicilor timp de aproape o oră și continuă, zilnic, în zori de zi până duminică, ziua nunții. La nuntă de vlăstar domnesc, banchetele încep de luni înaintea nunții. După concertele de mai sus, urmează altele în cursul săptămânii cu alți lăutari, cu viori cu cobze și alte instrumente. În acele zile se invită comesenii în așa fel încât, în cele trei zile ce preced nunta, să nu fie omis nici un invitat la una din cele două case ale logodnicilor.

Doamnele - „cucoanele" - din nobilime, rude sau prietene, se duceau la nunți în trăsură de lux trase de mulți cai, rădvan, care „nu mai era o largă cutie de lemn văpsit, scobită rotund și așezată, fără arcuri, pe un dric cu patru roate ferecate", așa cum, zicea Alexandru Odobescu în una dintre scrierile lui, călătorea Chiajna. Rădvanele erau însoțite de un convoi întreg de slugi încărcate cu darurile de nuntă pregătite de stăpânii lor. Del Chiaro le înșira:

Un mare berbec viu, purtat pe umerii unui servitor. Doi miei sau iezi, de asemenea vii, purtați în brațe. O cușcă mare, purtată de doi servitori pe stinghii, cu găini, curcani și gâște, toate vii. Una sau două balerci cu vin ales. Unul sau două coșulețe rotunde, cu cozonaci gustoși, făcuți din nișeștea, lapte, zahăr și gălbenuș de ouă; alte coșulețe cu fructe de sezon. Coșulețele sunt acoperite cu câte o basma de mătase, cu delicate flori brodate pe la colțuri.

Florentinul povestitor a reținut cu surprindere abundența „darurilor în mâncăruri, ce se revarsă din toate părțile, afară de plocoanele ce sosesc din satele de pe moșiile însurățeilor. Mare e însă și numărul invitaților, ca și a bucatelor care ajung la 60 și chiar 70 de feluri". Înainte de începerea banchetului, „la un semnal de trâmbiță", erau aduse invitaților lichioruri și dulceață. Atunci, boierii își scoteau anteriele și se așezau la masă după rang. Del Chiaro scria:

Dacă se află vreun fiu de domnitor, el ia loc în capul mesei; dacă e un patriarh sau arhiepiscop, acesta în picioare, cu toți asistenții, pe la mijlocul mesei, rostește rugăciunea amintită la banchetele Curții, de astă dată fără descărcări de tunuri nici de puști, însă în curte, răsună tarafe de lăutari nemți sau turci, iar în sala banchetului, cântec de psalți. Trei ceasuri țin mesele de joi și vineri (aceasta din urmă e servită cu mâncare de pește). El a observat și notat numeroase ceremonii ce aveau loc în zilele de dinainte de nuntă și în ziua când se celebra propriu-zis căsătoria. După banchetul din ziua de vineri, un prieten sau o rudă de-a mirelui pornea, cu alai, spre casa logodnicei. Așa cum cerea datina, ei îi duceau, din partea viitorului soț, câteva daruri:

O frumoasă broboadă de cap, ornată cu pietre scumpe și broderii, deosebit un inel de preț, o centură bătută în monede de câte 5 și 10 galbeni ungurești, precum și o pereche de pantofi de atlas alb, ornați cu perle și cu flori brodate; acești pantofi sunt deschiși la mijloc, cu cătărămi și butonași fini, în stil turcesc, și încalță piciorul până la talpă.

În a treia zi de banchet, sâmbăta, la sfârșitul mesei, mirele, „întovărășit de amici și lăutari", pornea spre casa cuscrului:

El îi sărută mâna, închinându-se și îi prezintă în dar, două piei de lup și un covor, pe care se așază cu toții și se cinstește câte un pahar cu vin, trecut din mână în mână, după care se întorc acasă, în felul cum au venit. „Mireasa se ridică apoi, își ia rămas bun de la părinți, vărsând lacrimi, care înduioșează pe asistenți..." În ziua nunții, duminica, drumul de la casa mirelului la cea a miresei „e gătit cu ramuri de brad". În curtea mirelui, „fete din popor", gătite de sărbătoare, „în cântecul lăutei și a cobzei, se prind în horă și dansează lin, nemișcate parcă din loc", scria italianul.

La eveniment, venea și o companie de soldați călări, „în uniformă roșie, numiți seimeni, care sunt plătiți de sultan și servesc de gardă personală a domnitorului". Apoi începea ceremonialul nunții pe care Del Chiaro l-a relatat în detaliu:

În frunte cu seimenii și toți boierii, mirele cu căciulă de preț și dulamă pe umeri, călări pe cai superbi și scumpi, merg de ridică pe cuscru, căruia mirele îi sărută mâna și în mijlocul alaiului, cu cuscrul în dreapta și alt boier în stânga, cortegiul ajunge la casa miresei, unde așteaptă în trăsura cu şase cai, mama mirelui. Toți, în afară de mire, care stă călare în curte, intră în casă, unde așteaptă mireasa cu un voal de mătase brodată. Soacra o conduce de mână, jos în curte, către mire, și atunci se varsă o cofă cu apă înaintea lui.

Mirele descalecă și ambii se întorc în casă, ținuți de mână de părinți și, îngenunchează, ascultă o rugăciune și primesc binecuvântarea preotului, care își primește, în dar, năframa de preț. Mireasa se ridică apoi, își ia rămas bun de la părinți, vărsând lacrimi, care înduioșează pe asistenți, și alaiul, în aceeași ordine, cu seimenii în frunte, ținând fiecare o ramură de brad în mână, se îndreaptă spre biserică.

În biserică, socrii țin lumânări aprinse în mână, iar preotul, după rugăciunile conform ritului ortodox, împreunează în formă de cruce mâinele mirilor și le pune câte o cunună pe cap. Se aruncă apoi bani prin biserică, iar dacă mirii sunt de condiție mai modestă se aruncă nuci, alune, castane etc. Odată terminată cununia în biserică, mireasa e condusă în casa soțului, unde lumea ia loc la o masă bogat gătită.