• Tweet

O dezvăluire incendiară de dată recentă a trecut neobservată în media, deși ar fi meritat multă atenție, mai ales pentru că implică o personalitate de prim rang a culturii ultimelor cinci-șase decenii.

O personalitate care face ea însăși dezvăluirea deloc măgulitoare despre sine, ceea ce lasă loc pentru doar două explicații: fie nu a realizat deplin ce scrie, fie s-a grăbit să o facă știind că informația bombă ar putea ieși oricum, curînd, la lumină, scrie Podul.ro

E vorba de nimeni altul decît criticul literar Nicolae Manolescu, președinte al Uniunii Scriitorilor și una dintre cele mai importante figuri ale culturii post-belice. Un literat care face dezvăluiri despre relația sa cu Securitatea comunistă, încercînd să explice anumite aspecte cam suspecte din viața sa, dar care reușește contrariul, adică să ridice uriașe semne de întrebare. Începînd cu cea mai importantă: a fost Nicolae Manolescu un om al Securității?

Într-un editorial recent publicat în "România Literară", Nicolae Manolescu încearcă să explice un mister al tinereții sale, mai precis frecvența cu care Securitatea și PCR i-au tot permis să plece în Occident, fără pic de bătăi de cap sau alte probleme, începând cu 1967 și până în 1989.

În toamna lui 1967, Manolescu se prezenta cam așa, în ochii regimului: 27 de ani și părinți condamnați la muncă silnică la Canal pentru orientări politice liberalo-legionare, motiv de eliminare din facultate în anii ꞌ50 și de schimbare a numelui, din Apolzan în Manolescu (numele de fată al mamei). Departe de a fi mai mult decît o promisiune pe tărîmul culturii, lui i se permite, totuși, la doar trei ani după ce regimul comunist acceptase eliberarea deținuților politici din închisori, să viziteze bastioanele europene ale Occidentului, Germania și Franța, și nu o zi-două, ci amar de săptămîni. După această călătorie de neimaginat pentru 99% dintre români, el ajunge să fie suspectat de trădare, mai exact de înregimentarea într-un serviciu secret, dar asta nu-l împiedică să obțină vize peste vize în anii care urmează.

Prima călătorie a lui Nicolae Manolescu în Occident, deci, a avut loc în toamna lui ꞌ67, când i s-a permis să plece în Republica Federală a Germaniei, de unde s-a dus la Paris, pentru două săptămâni, întorcându-se în țară tot prin Germania, după șase săptămâni. Companionii lui Manolescu au fost Marin Sorescu și Ion Alexandru. În sejurul de două săptămâni petrecut la Paris, Nicolae Manolescu a avut întâlniri cu nume grele ale Exilului românesc - îi amintim pe Monica Lovinescu, Virgil Ierunca, Ion Cușa și Horia Stamatu. Manolescu, Sorescu și Ion Alexandru fuseseră invitați la Freiburg de reputatul Paul Miron, fugit din țară imediat după instalarea comunismului. Deutsche Welle relata cîndva că Miron reușise să facă un aranjament, în 1974, cu statul comunist, în virtutea căruia i-a putut aduce în Germania pe Nicolae Manolescu, Ion Alexandru și Marin Sorescu - detalii AICI. Interesant, același grup a fost adus încă din 1967, mult înaintea acordului respectiv.

De notat și că Nicolae Manolescu este ultimul martor care mai trăiește al acelor întâlniri despre care spune că i-au influențat "biografia intelectuală". Nicolae Manolescu susține că a aflat asta după ce, cu o întîrziere suspectă, și-a studiat dosarul de la Securitate, la CNSAS, în 2019. Mai exact, dosarul deschis exact din pricina vizitei amintite și conform căruia, spune Manolescu, era suspectat de Securitate că cerea viză pentru Occident cu scopul de a deveni agent al serviciilor secrete străine!!! Și, cu toate acestea, iată că aceeași Securitate l-a tot lăsat pe Manolescu să plece în Occident oricând i-a dorit inima, acesta întâlnindu-se în mod uzual cu exponenți ai Exilului, cu dușmani declarați ai regimului criminal de la București.

Explicația ar fi, ne-o servește tot Manolescu, faptul că agenții Securității i-ar fi urmărit toate mișcările pe care le făcea în deplasările din Occident, pentru a-și confirma presupunerile că el ar fi agent al imperialiștilor. Amintim că în anii în care Nicolae Manolescu pleca oricând solicita în Occident, fiind protagonistul unor întâlniri importante la Paris, unui român cu "originea nesănătoasă", așa cum era cea a lui Manolescu (vă vom explica îndată) nu i se permitea să plece nici măcar până la Ruse, darămite la Freiburg și Paris, cu o agendă de întâlniri explozive în aritmetica acelor ani.

Și situația asta a durat până în decembrie ꞌ89, de-a lungul unei perioade negre pentru România, perioadă în care așa-zisului urmărit Manolescu i s-a tot permis să viziteze, cu varii motivații, "Occidentul cel putred", Securitatea știind prea bine cu cine se întâlnea acesta. Printre exilați, Monica Lovinescu, victima unei tentative de asasinat în anii ꞌ70 pusă la cale chiar de Securitatea care îi dădea vize lui Manolescu.

Manolescu mai insistă pe un aspect - anume că Securitatea n-ar fi știut în anul 1967 cine era el, din ce familie provenea și cu ce se ocupa. Cu alte cuvinte, el n-ar fi existat în evidențele Securității până în momentul plecării în RFG și la Paris. Ne permitem să avem rețineri serioase și mai mult decât legitime față de aceste susțineri ale lui Manolescu. Aceasta în condițiile în care același Manolescu se plânge, într-un articol-fluviu publicat de Revista 22 (detalii AICI) că fusese exmatriculat, în decembrie 1958, din Facultatea de Filologie, chiar când voia să se înscrie în anul al III-lea. Motivul a fost "originea nesănătoasă" a lui Nicolae Manolescu, pe care, în realitate, îl chema Nicolae Apolzan, fiind fiul profesorului Petru N. Apolzan, fost membru al Partidului Național Liberal-Gh. Tătărescu. Mai mult, în ꞌ49-ꞌ50 soții Apolzan, acuzați inclusiv de vederi legionare, fuseseră arestați și duși în lagărele Canalului, unde au rămas doi ani. Încercând să își pună la adăpost fiul de vigilența și abuzurile autorităților, părinții i-au schimbat numele după numele de fată al mamei, Manolescu. Exmatricularea invoca, în spiritul vremurilor, toate aceste "motive". Însă tânărul Manolescu urma să fie salvat și reînmatriculat în anul al III-lea, dar numai după o serie de intervenții la cel mai înalt nivel.

De notat că în timp ce junele Nicolae Manolescu era reînmatriculat cu destinația carierei de critic, în urma unor presiuni și intervenții din Olimpul nomenklaturii regimului Ceaușescu, mii și mii de alți tineri erau exmatriculați din facultăți din aceleași considerente șterse cu buretele în cazul lui. Au fost multe cazuri de copii care au fost dați afară și din școli generale. Vorbim despre mii și mii de destine condamnate la marginalizare și la un trai larvar, oameni hărțuiți și supravegheați de Securitate până în decembrie ꞌ89, care nu au fost lăsați să depășească niciodată granițele României, darămite să li se permită să călătorească în RFG și la Paris, pentru a se întâlni cu o serie de contestatari importanți ai regimului criminal de la București.

Având în vedere toate cele de mai sus, cum poate susține Nicolae Manolescu faptul că Securitatea nu știa absolut nimic despre el în toamna lui ꞌ67, când exmatricularea și informările în cazul lui se făcuseră cu doar nouă ani înainte? Aceasta în condițiile în care era clar că astfel de informări nu ar fi putut veni doar pe linie de partid, exceptând aportul Securității, sabia și scutul partidului unic. Apoi, aceeași Securitate care-l "uită", îl suspectează constant și-i tot permite să plece în Occident în anii în care puteai fi "ars" doar dacă ascultai Europa Liberă.