• Tweet

„Războiul rece" al erei postbelice, ce părea implacabil și de nedepășit, a trebuit să cedeze sub presiunea perspectivelor mai bune. Prin acordul americano-chinez de la Shanghai (1972), trecând prin acordurile europene de la Helsinki (1975), la deciziile de la Geneva (1985), Rejkjavik (1986), Washington DC (1987), Moscova (1988), Malta (1989), Stravropol (1990), cooperarea a luat locul ostilităților, iar lumea s-a schimbat benefic. Au urmat deschideri, înnoiri și dezvoltări în diferite țări, iar oamenii de bună credință au sprijinit schimbarea.

Începutul deceniului actual a coincis însă cu o schimbare de macaz. Lumea s-a umplut de sancțiuni, amenințări și arme, iar războiul este azi la ordinea zilei. Cadrul general al vieții a fost înlocuit brusc prin decizii discutabile, cu pierderi pentru fiecare parte.

Se poate specula îndelung asupra acestei istorii. Mi se pare esențial însă să observăm că, în urmă cu treizeci de ani, era exuberanță în jurul globalizării. De eradicarea restricțiilor și reducerea tarifelor vamale s-au legat speranțele într-o lume deschisă, a productivității, schimburilor și bunăstării. Acum, însă, mai ales din 2022 încoace, destui au ajuns să aplaude scindarea lumii. În zilele noastre, nu numai că se vorbește mai puțin ca oricând de cooperare și pace, dar mulți nu au în minte decât conflictul. Producerea de arme și înarmarea sunt singurul lor orizont. Cugetarea încărcată de ură a înlocuit gândirea. Preocupă căutarea pretextului și găsirea de șanse de a aplica lovituri rivalului. Demagogiile urcă pe scenă, cu profitori cu tot.

Desigur că libertățile și drepturile omului și democrația sunt fundamentale pentru o viață demnă de om. Numai că apărarea și promovarea lor trebuie duse până la capăt. Simpla lor instrumentare propagandistică nu rezolvă ceva. Altfel, se reeditează confruntarea penibilă a anilor cincizeci, dintre militanții „socialismului victorios" și „trecutul lumii". Doar că rolurile s-au inversat: acum „luptă" cu ce apucă pretinși adepți ai libertății, dar tot precar cultivați.
Globalizarea a schimbat adânc societățile și viața oamenilor. Numai ivirea societății moderne a avut o anvergură istorică mai mare!

Desigur, trei decenii sunt puțin pentru istorie. Dar biografiile multor generații sunt legate de începutul globalizării, de derularea ei și, acum, după multe indicii, de sfârșitul ei. I-am captat începutul în volumul Religia în era globalizării (2000), dându-mi repede seama de amploarea schimbărilor de sub politica globalizării, ce înlocuia protecționismul. Am spus însă devreme că globalizarea se va încheia, încât este timpul să privim dincolo de ea (După globalizare, 2018). Acum, schimbări majore ne obligă să-i constatăm sfârșitul.

De unde, însă, trecerea de la globalizarea din anii nouăzeci, la scindarea lumii din 2023, spre care ne îndreptăm? Formulez aici patru observații și argumentez teza sfârșitului globalizării.

Prima observație este aceea că globalizarea este înțeleasă încă eronat. Unii o confundă cu „generalizarea", de pildă, folosirea Internetului, alții cu „universalizarea", de exemplu recunoașterea libertății de circulație. Mulți confundă „globalizarea" cu „globalitatea" - care constă în aceea că viața noastră depinde de coordonate ale vieții pe glob (precum climatul, resursele naturale, comunicațiile). Unii o confundă cu „globalismul" - adică cu ideologia după care lumea ar avea nevoie de un centru din care diversele popoare și țări ar fi cazul să ia lumină și care stabilește opțiunile majore pentru toți.

Unii văd în „globalizare" șansa a orice sau, la capătul opus, vinovatul de toate, după ce o confundă fie cu unificarea condițiilor de viață și „satul planetar", fie cu „imperialismul", fie cu „internaționalizarea" sau pur și simplu cu un soi de „neocolonialism". Mai ales în țări în care lirismul și verbiajul copleșesc cunoașterea, se face istorie fără economie, sociologie și teoria sistemelor, încât prea mulți nu disting între „modernizare" și „globalizare".

Spus însă cât se poate de simplu, „globalizarea" este politica în baza căreia, pe calea demontării tarifelor vamale și a reducerii ponderii deciziilor statelor, se lărgește continuu piața. Globalizarea nu este cadru al vieții, precum „globalitatea", nici simplă ideologie, precum „globalismul", ci o politică. Aceasta se practică sau nu se practică.

Pentru destui nu este clar începutul globalizării. În fapt, abia în anii nouăzeci s-a intrat în „epoca globală (globales Zeitalter)", adică în epoca demontării tarifelor. Cu reversul - dependența tot mai directă a vieții comunităților și persoanelor (joburi, starea de pace sau război, alimentația etc.) de ceea ce se petrece în afara țării, regiunii, continentului lor. Ca să fiu explicit, primele conceptualizări ale globalizării au fost în anii nouăzeci, legate de reorientarea politicii economice dinspre protecționism, spre deschiderea piețelor naționale.

Dacă este să dăm seama de globalizare, observându-i începutul, atunci sunt de considerat împreună patru evenimente istorice. Primul dintre aceastea a fost trecerea în Marea Britanie, în jurul anului 1979, la noua politică a „liberalizării piețelor, a privatizării proprietății de stat și a scăderii impozitelor" (Jürgen Osterhammel, Niels P.Petersson, Geschichte der Globalisierung. Dimensionen, Prozesse, Epochen, 2007), urmată de „de-reglementarea" lansată de London City, în 1986. Statele Unite au înaintat atunci spre dislocarea tarifelor vamale și a altor bariere la schimburile internaționale și au dat startul globalizării în economie. Al doilea eveniment a fost adoptarea Acordului de la Helsinki (1975), care a adus în prim plan „teme ale interdependenței, precum drepturile omului, clima globală sau comerțul mondial", demarând astfel componente politice ale globalizării. Al treilea eveniment a fost dispariția în 1990 a lumii scindate în blocuri ideologice opuse, reorganizarea pe baza drepturilor omului și cetățeanului și instalarea unei lumi preocupate de democratizări. În sfârșit, al patrulea eveniment a fost dezvoltarea fără precedent din transporturi și revoluția electronică. Aceasta a permis trecerea la televiziuni cu bătaie globală și la Internet în viața civilă și, totodată, stocarea de date și accesul de pretutindeni la un fond cultural comun.

A doua observație este aceea că am fi nerealiști să nu recunoaștem că globalizarea a avut și mari beneficiari. Câștigătorii ei au fost însă, aparent paradoxal, cei care au știut să deschidă piețele folosind atributele statului național. China, Israel, Germania, Olanda și multe alte țări au înregistrat dezvoltări rapide cu guvernări capabile să folosească în interes național liberalizarea piețelor.

În schimb, alte țări au plătit și plătesc din greu. Cum este, din nefericire, și cazul României. În țara noastră, cum se vede tot mai limpede, privatizarea a fost practicată ca devalizare, liberalitatea este înțeleasă simpluț, ca pachet de libertăți fără răspundere, democrația este redusă la alegeri controlate, parte măsluite de sus, iar globalizarea este identificată cu expunere la competiții fără pregătire. Neglijarea culturii autohtone, fără îndoială, existentă, un nivel de pregătire lamentabil al celor ajunși la decizie, o dezbatere publică frântă au alimentat neînțelegerile. Când am formulat diagnoze precum „președinție africană", „regim prostocratic", „stat avariat" aveam o strângere de inimă că ele sunt severe. Acum, oricine poate constata că realitatea a întrecut cu mult aceste diagnoze.

Venită dintr-o politică economică, globalizarea nu s-a redus însă la economie. Asupra tuturor domeniilor se exercită presiunea la intrarea pe piața globală și, cu aceasta, la a face din competitivitate cheia înțelegerii de sine și a vieții sociale și individuale.

În continuare, însă, opiniile ajung greu la claritate. La un capăt al spectrului unii exaltă globalizarea, la celălalt alții se întreabă îngrijorați cum se va opri. Unii economiști pun în față competitivitatea produselor, alții chestionează adâncirea inegalităților. Unii politologi evocă dependența deciziilor de uniuni și alianțe, alții trag alarma privind deteriorarea democrației. Unii psihologi iau în brațe cognitivismul, alții pledează pentru empatie. Unii pedagogi vor pregătire directă pentru competiții, alții caută să salveze „multiplele inteligențe" în fața uniformizării. Unii teologi salută globalizarea ca șansă de a recupera destinația înaltă a umanității, alții sunt îngrijorați de faptul că banii și puterea vor să-l concureze pe Dumnezeu. Unii filosofi au cedat retrăgându-se în ideologii, alții încep să examineze substratul globalizării și să detecteze ce ar putea veni.

A treia observație este aceea că, spre deosebire de modernizare, care era legată la origine de viziunea grandioasă a emancipării și eliberării oamenilor din servituți, globalizarea s-a asociat cu două ideologii. Prima este neoliberalismul, care a redus societatea la competiția de pe piață, așa cum marxismul răsăritean redusese societatea la dinamica „modului de producție". A doua este globalismul, care s-a preocupat mai mult de conducerea mondială decât de felul în care trăiesc oamenii sub diferite regimuri. Ambele ideologii au atras critici justificate și impun căutarea alternativei.

Cine a compromis de fapt globalizarea? Chiar dacă morala are dependențele ei, nu ai cum să nu observi că lăcomia și egoismul au trecut drept naturale în ultimele decenii. Decenii de posibilități fără egal în istorie și-au irosit potențialul de a ameliora soarta oamenilor datorită acestei pretinse „naturi". Nerealismul politic ascuns sub seducția „guvernării unice" și a unei „guvernanțe" rău înțelese s-au adăugat.

Am fost la un moment dat, la Tokyo, printre vorbitorii unei conferințe internaționale, împreună cu fostul președinte filipinez Fidel Ramos. Îmi amintesc că ne-a apropiat împărtășirea aceleiași premoniții, anume, că acest nerealism politic va costa. Evenimentele ne-au confirmat și subliniez împrejurarea ca omagiu adus unui general cultivat și reflexiv, care a sesizat devreme riscurile istoriei în curs.

A patra observație este că prima ieșire din globalizare a avut cauze eminamente economice și s-a petrecut în țara din care a plecat. Aici globalizarea antrenase o vastă delocalizare a producției și o fugă alarmantă a capitalurilor, ambele afectând economia domestică. Așa stând lucrurile, SUA au procedat la corectura globalizării prin măsuri de redrenare a capitalurilor. Oricum se privește, Donald Trump (Great again! Wie ich Amerika retten werde, 2016) este pragul dincoace de care globalizarea a intrat în schimbări.

Evoluția din lume nu s-a oprit însă la corectura globalizării. Consider că odată cu trecerea de la politica axată pe cooperare, la politica scindării lumii din ultimii ani, dispar două premise cheie ale globalizării: acordurile internaționale care și-au asumat cooperarea și au plasat competiția dintre țări acolo unde-i este locul, în dreptul asigurării libertăților și drepturilor omului și a democrației; și subordonarea divergențelor ideologice în raport cu unitatea lumii. Logic, odată cu scindarea lumii, globalizarea se încheie.

Această diagnoză ar putea fi contrazisă de împrejurarea că, astăzi, lumea face un pas înapoi, spre conflict, dar îl face fiind mai interconectată decât oricând. Este destul să spunem că supraputerile ce conduceau lumea, SUA și Uniunea Sovietică, aveau în anii optzeci comerț de un miliard de dolari pe an. SUA și China, care sunt acum în frunte, schimbă produse de un miliard de dolari pe zi. Mai putem spune că nivelul de trai al multor oameni va fi distrus afectând conexiunile.

Nu suntem profeți, dar o reașezare a relațiilor dintre țări - de fapt scindarea lumii - s-ar putea să coste insuportabil. Costurile pot întrece cu mult beneficiile oricărei părți.

Nu poate fi exclus, desigur, un ultim efort al supraputerilor de a evita scindarea lumii, deși, în clipa de față, nu se întrevăd șanse în acest sens. Dar nu s-au întrevăzut șanse nici atunci când Mao Zedong, Ciu Enlai și Richard Nixon au pus bazele noii relații a țărilor lor. Sau când Reagan și Gorbaciov au decis să se îndrepte spre Geneva. Sau când Kohl și Gorbaciov au ajuns la înțelegerea privind viitorul Europei. Sau când Bush și Gorbaciov s-au pus de acord în golful din La Valetta.

Va fi război după scindare? Probabilitatea nu este mică. Decenii la rând au fost „războaie de reprezentare" - în care țări, precum Irak, Siria, Venezuela, acum Ucraina, au devenit terenul confruntării puterilor. Se trece acum în războaie mai ample? Nu sunt semne univoce, dar un război mai amplu va fi cu arme noi (sonice, magnetice etc.), poate nucleare.

Închei reflecția mea cu afirmația că, exceptând o cotitură de ultimă oră în deciziile supraputerilor de azi, vom fi martorii sfârșitului globalizării. Deocamdată sunt sigure câteva schimbări.

Unele țin de erodarea de ideologii. Se sfârșește neoliberalismul. Altele țin de reorganizări. Viața internațională a intrat sub conducerea unei geometrii variabile a supraputerilor economice, politice, culturale și militare. Nu se mai pot dezlega probleme - în primul rând cele de dezvoltare a fiecărei țări și de democratizare - fără suveranitate națională.

Dreptul internațional, care ar fi normal să fie respectat, nu se reduce la acorduri de circumstanță. Înțeles până la capăt, dreptul internațional extinde suveranitatea națională și asupra acelor teritorii care i-au fost răpite unei țări încălcându-i suveranitatea.

În orice caz, este ora la care se cuvine gândită până la capăt încheierea, în sfârșit, prin acorduri chibzuite, a celui de Al Doilea Război Mondial. Este ora refacerii arhitecturii de securitate, în primul rând în Europa.

Nu va fi democrație fără democratizare pe direcția „democrației ca formă de viață" (John Dewey) - sau, în termenii de azi, fără o „democrație deliberativă" care este și reflexivă. Simple reacții ideologice, dar fără democratizare în orice direcție, nu scot lumea din impas.

Andrei Marga