• Tweet

Un fost șef al serviciului secret MI6 (în funcție din 2009 până în 2014) și fost ambasador britanic la ONU, John Sawers, afirmă într-un editorial publicat în The Financial Times că Israelul este interesat să provoace o escaladare în Orientul Mijlociu pentru că premierul Benjamin Netanyahu a sesizat o ocazie de a promova interesele Israelului în regiune și de a-și cimenta propria poziție pe plan intern.

„Criza care se desfășoară în Orientul Mijlociu e un amestec de strategie elevată și joc politic murdar. Israelul a redobândit inițiativa, deocamdată, după 10 luni catastrofale. În ultimele săptămânii, guvernul Netanyahu și-a valorificat atuurile - în special capacitatea impresionantă a serviciului secret Mossad de a asasina conducători inamici precum liderul politic în exil al Hamas, Ismail Haniyeh, la Teheran și comandantul militar al Hezbollah, Fuad Shukr, la Beirut.

Procedând astfel, premierul Benjamin Netanyahu și-a dezvăluit prioritățile și strategia. El e pregătit să amplifice tensiunile din regiune mai degrabă decât să le reducă. El a sesizat o ocazie dublă de a promova interesele de securitate pe termen lung ale Israelului în regiune și concomitent de a-și cimenta controlul politic la Ierusalim. El vrea totodată să pună administrația Biden într-o poziție politică dificilă, ajutându-l astfel pe Donald Trump să revină la Casa Albă.

Uciderea lui Haniyeh demonstrează că Netanyahu nu e interesat să negocieze cu Hamas o încetare a focului în schimbul ostaticilor. Ostaticii au fost răpiți cu cinism de Hamas în atacul ei din 7 octombrie, cu scopul de a fi folosiți drept pioni la negocieri. Netanyahu ar prefera să nu sacrifice ostaticii, însă nici eliberarea lor nu ocupă vreun loc de frunte în strategia lui. El a respins deja mai multe variante de acorduri susținute de comandanții lui din sfera securității.

Haniyeh era principalul intermediar între negociatorii internaționali - SUA, Qatar, Egipt - și decidenții Hamas din interiorul Fâșiei Gaza. Probele sugerează că nu ar fi fost implicat direct în planificarea atacului Hamas. Pe de altă parte, e unul dintre cei mai cunoscuți lideri în exil ai Hamas, iar uciderea lui e parte a răzbunării pentru 7 octombrie.

Netanyahu manevrează acum pentru trecerea la o strategie de expectativă în Gaza, eliberându-și astfel trupe pentru conflictul mai amplu pe care ar vrea să-l provoace cu Hezbollah. Din perspectiva israeliană există argumente de bun simț pentru a proceda astfel. Hezbollah reprezintă un pericol mult mai mare pentru Israel, cu arsenalul ei de rachete și alte proiectile, precum și cu miliția de 100.000 de combatanți pe care pretinde că o are. Când comandanții lui militari au vrut să invadeze Libanul, la scurt timp după 7 octombrie, Netanyahu i-a împiedicat. Însă calculele lui par a fi evoluat. Conform regulilor nescrise după care se desfășoară luptele de intensitate redusă dintre Israel și Hezbollah, uciderea lui Shukr nu poate fi justificată doar de faptul că o rachetă rătăcită a lovit satul druz de pe Înălțimile Golan. A fost deci o escaladare deliberată din partea Israelului.

Asasinarea lui Shukr și Haniyeh în același interval de 24 de ore nu a fost neapărat planificată astfel, însă coincidența îi oferă Teheranului ocazia de a-și canaliza mânia determinată de uciderea lui Haniyeh prin băgarea Hezbollahului la înaintare. Iranul trece acum printr-o perioadă de tranziție, cu un președinte nou, ne-rodat, la cârmă și cu Conducătorul Suprem în declin. Cum nici un conducător iranian nu a fost ucis, e foarte posibil ca regimul să prefere să pună Hezbollahul să lupte cu Israelul, astfel încât Iranul să poată evita conflictul direct cu Israel și SUA.

E greu de dedus cum va reacționa Hezbollah la o asemenea presiune: el trebuie să-și conserve forța militară și statura politică. Libanul are grave probleme economice și chiar și mai puțin apetit pentru un război instigat de Hezbollah. Pe de altă parte, dacă teroriștii ar putea atrage armata israeliană adânc în teritoriul libanez, atunci ar avea avantajul de a lupta pe propriul teren. Istoria invaziilor israeliene în Liban e una a eșecurilor. Iar faimosul Dom de Fier al Israelului riscă să fie copleșit de simpla cantitate enormă de rachete deținută de Hezbollah. Deci și Israelul ar urma să aibă de suferit.

Și astfel ajungem la americani. Israelul își asumă un drept de a interveni în politica internă a SUA, reprezentând însă și un risc pe care nici un alt aliat nu îndrăznește să și-l asume. Pe de altă parte, Israelul și chestiunea palestiniană constituie un factor important în politica internă americană, pe când Regatul Unit, Franța și Canada nu.

Trump a fost președintele american cel mai facil de manipulat de care s-a bucurat vreodată Israelul. El a recunoscut anexarea ilegală a Înălțimilor Golan de către Israel, lucru pe care nici o altă țară nu l-a mai făcut. A scos SUA din acordul nuclear cu Iranul, încurajat de lobby-ul lui Netanyahu în Congresul american, dar și din ranchiună pentru predecesorul lui, Barack Obama. Propunerile lui Trump privind o soluție referitoare la Palestina au fost scrise în mare parte de israelieni și au fost respinse în hohote de statele arabe, dată fiind părtinirea lor. După 15 ani de dușmănie cu Partidul Democrat, Netanyahu îl vrea pe Trump înapoi la putere, mai ales acum, când alternativa, Kamala Harris, e lipsită de relația longevivă și simpatia sinceră pentru Israel ale lui Joe Biden.

Netanyahu e conștient că SUA vor fi nevoite să sprijine Israelul într-un război fățiș cu Iran ori Hezbollah. Fapt care ar reaprinde tensiunile din Partidul Democrat și ar putea face ca Harris să piardă unul dintre statele mari indecise, precum Michigan, unde 2% din populație e de origine arabă. De aici și eforturile urgente ale administrației Biden de a evita conflictul parcă tot mai iminent cu Libanul - în antiteză cu obiectivul lui Netanyahu".