• Tweet

În ultimul an, datoria publică a crescut cu 158,3 miliarde de lei (434 milioane/zi), depășind pentru prima dată pragul de 60% din PIB stabilit prin Tratatul de la Maastricht. Analistul Adrian Negrescu avertizează pentru Ziare.com că România plătește cele mai mari dobânzi din Europa, mai scumpe și decât state care nu fac parte din Uniunea Europeană, precum Serbia sau Albania.

România a înregistrat la sfârșitul lunii aprilie o datorie guvernamentală de 1.171,6 miliarde de lei, ceea ce reprezintă pentru prima dată depășirea criteriului de referință de 60% din Produsul Intern Brut, stabilit prin Tratatul de la Maastricht. În perioada cuprinsă între 30 aprilie 2025 și 30 aprilie 2026, volumul datoriei a crescut cu 158,3 miliarde de lei, echivalentul unei creșteri medii zilnice de aproximativ 434 de milioane de lei, potrivit datelor publicate de Ministerul Finanțelor. Ritmul de acumulare se traduce în aproape 18 milioane de lei pe oră, 302.000 de lei pe minut și circa 5.000 de lei pe secundă, adică aproximativ 1.000 de euro în fiecare secundă.

Proiecțiile economice ale Comisiei Europene estimează că datoria publică va continua să crească, ajungând la 61,6% din PIB la finalul anului 2026 și la 63,4% în 2027.

Contextul în care se produce această evoluție este marcat de procedura de deficit excesiv declanșată de Uniunea Europeană împotriva României, precum și de angajamentele asumate în Planul Național Bugetar Structural 2025-2031, prin care autoritățile s-au obligat în fața Comisiei Europene să reducă deficitul bugetar și să limiteze creșterea îndatorării. Depășirea pragului de 60% adaugă o presiune suplimentară asupra respectării acestor obiective.

Adrian Negrescu, analist economic, a oferit o explicație detaliată a situației bugetare pentru Ziare.com, punctând structura cheltuielilor și dependența de finanțare externă.

„Situația bugetară este următoarea: din totalul încasărilor din taxe și impozite, 90% sunt destinate plății salariilor, pensiilor și altor cheltuieli sociale, iar restul de 10% acoperă dobânzile la creditele contractate. În aceste condiții, statul este obligat să se împrumute anual cu echivalentul a peste 50 de miliarde de euro pentru a putea susține cheltuielile din sănătate, educație, funcționarea instituțiilor și investiții.

Acest nivel ridicat al împrumuturilor a condus la o datorie publică ce depășește 60% din PIB, adâncind și mai mult problema. Soluția constă în reducerea dependenței de împrumuturi, prin scăderea cheltuielilor și lărgirea bazei de impozitare, ceea ce presupune combaterea evaziunii fiscale pentru a colecta mai multe venituri la buget, permițând astfel achitarea datoriilor și reducerea ponderii acestora în PIB. Creșterea veniturilor bugetare poate fi realizată în prezent doar prin două căi: fie prin extinderea numărului de contribuabili la sistemul public de taxe, fie prin reforma sistemului fiscal, atât pentru angajați, cât și pentru companii, astfel încât să se optimizeze încasările și să se stimuleze activitatea economică. Aceste două opțiuni sunt soluțiile oferite de economie, iar alegerea între ele rămâne o decizie politică, care va stabili direcția în care ne îndreptăm", a precizat analistul economic.

Dobânzile plătite de România sunt cele mai mari din Europa, depășindu-le pe cele ale Serbiei și Albaniei

Analistul a atras atenția asupra costului împrumuturilor, care plasează țara într-o poziție defavorabilă în comparație chiar cu state din afara Uniunii Europene.

„Dobânzile pe care România le plătește în prezent sunt cele mai mari din Europa, depășindu-le chiar pe cele ale Serbiei și Albaniei, țări care nu fac parte din Uniunea Europeană, dar care se află în aceeași regiune. Acest lucru, chiar dacă nu suntem în categoria de țară cu rating nesigur, arată că am ajuns atât de îndatorați încât creditorii nu au încredere în ceea ce se întâmplă la București și se tem că nu își vor primi banii la timp. Din această cauză, ei măresc prima de risc, adică scumpesc împrumuturile acordate României, de teamă că țara s-ar putea bloca financiar și să nu își mai poată achita obligațiile. Deși un astfel de scenariu nu se va produce, pentru că există plasa de salvare oferită de Fondul Monetar Internațional, perspectiva acestor dobânzi ridicate, care ne plasează pe primul loc în Europa la acest capitol, reflectă îngrijorarea investitorilor, vizibilă cel mai clar în costurile împrumuturilor pe piețele internaționale", a relatat Negrescu.

Pe lângă costul finanțării, analistul a semnalat efectele negative ale instabilității politice asupra indicatorilor financiari și asupra fluxurilor de capital.

„Pe lângă dobânzi, piața valutară este puternic afectată de situația politică și economică actuală, de ritmul în care intră sau nu banii europeni, de percepția investitorilor față de România și de fluxurile de capital. Analizând datele Băncii Naționale, observăm că investițiile străine directe au scăzut cu 25% în primele 5 luni, că există retrageri de capital din țară și că interesul pentru titlurile de stat românești se diminuează. Toate acestea sunt consecințe directe ale crizei politice și ale lipsei de decizii și responsabilitate la nivelul autorităților, care sunt sancționate pe bună dreptate de investitori. În acest context, întrebarea legitimă este: de ce să împrumuți România, o țară care nu are un guvern capabil să ia decizii, când poți împrumuta Bulgaria sau altă țară cu un risc mai mic și cu o mai mare siguranță că banii vor fi returnați?", a explicat Adrian Negrescu.

Ce este tratatul de la Maastricht și de ce a fost introdus pragul de 60% din PIB al datoriei publice pentru țările membre ale Uniunii Europene

Semnat în 1992 în orașul olandez care îi dă numele, Tratatul de la Maastricht reprezintă un punct de cotitură fundamental în procesul de integrare europeană. Acest acord a transformat Comunitatea Economică Europeană în Uniunea Europeană, instituind o structură pe trei piloni și stabilind cadrul legal pentru crearea unei monede unice, euro. Prin acest tratat, statele membre și-au asumat angajamente mai ferme privind coordonarea politicilor economice, punând bazele unei uniuni economice și monetare care urma să se materializeze la sfârșitul deceniului.

Pentru a asigura viabilitatea monedei unice, tratatul a introdus un set de criterii de convergență, cunoscute și sub denumirea de criterii de la Maastricht, pe care statele candidate la adoptarea euro trebuiau să le îndeplinească. Printre acestea se numără stabilitatea prețurilor, limitele pentru deficitul bugetar anual și un plafon pentru datoria publică raportată la produsul intern brut. Astfel, alături de pragul de 3% pentru deficitul anual, a fost stabilit un nivel de referință de 60% pentru raportul dintre datoria guvernamentală totală și PIB, care a devenit unul dintre pilonii fiscalității europene.

Originea acestui prag de 60% nu se fundamentează pe o regulă economică universal valabilă sau pe un calcul matematic riguros, ci mai degrabă pe o convenție practică și pe un compromis politic. La momentul negocierilor, media datoriei publice în statele membre ale Comunității Europene se situa în jurul acestei valori, iar stabilirea unui obiectiv comun a fost considerată o soluție echilibrată pentru a reflecta realitățile existente. Deși criteriul a fost ulterior asociat cu noțiunea de sustenabilitate a finanțelor publice, cifra de 60% a fost aleasă, în esență, ca un ancoraj numeric care să ofere o țintă clară și credibilă pentru disciplinele bugetare naționale.

Rațiunea principală pentru impunerea acestui plafon a fost aceea de a preveni politicile fiscale excesive care ar fi putut submina încrederea în noua monedă și ar fi generat efecte de contagiune în cadrul pieței unice. Menținerea unui nivel scăzut al îndatorării publice era văzută ca o garanție împotriva presiunilor inflaționiste și ca o condiție necesară pentru ca Banca Centrală Europeană să își poată desfășura politica monetară în mod independent. În plus, pragul urmărea să asigure că țările membre nu vor acumula poveri financiare care, în caz de criză, ar putea necesita sprijin extern din partea partenerilor europeni, protejând astfel stabilitatea financiară a întregului bloc comunitar.

În practică, respectarea strictă a acestui prag de 60% s-a dovedit a fi flexibilă, mai ales în contextul crizelor economice majore. Reglementările Pactului de Stabilitate și de Creștere, care au detaliat ulterior aceste criterii, au permis abateri temporare în situații excepționale, iar multe state membre au înregistrat niveluri ale datoriei publice semnificativ mai mari decât limita stabilită, în special după recesiunea din 2008 și pandemia de coronavirus. Astfel, deși rămâne un reper important în discursul politic și în evaluările Comisiei Europene, procentul de 60% este privit în prezent mai degrabă ca un indicator de referință pentru sustenabilitatea pe termen lung decât ca o barieră inflexibilă, fiind constant reinterpretat în funcție de realitățile economice ale momentului.